Încă o filă de istorie ruptă: casa Ion Luca

Greață, silă, milă, jenă, mînie, sînt cîteva dintre stările ce te cuprind cînd vine în discuție soarta culturii din orașul Bacău. Sau, cum bine spunea marele violonist Șerban Lupu: „nu-mi dau seama dacă ceea ce se întîmplă la Bacău provine dintr-o atitudine de autodistrugere, pe care o avem noi, românii, sau din rea-voință.”

Încă un caz ce ar trebui să ridice semne de întrebare pentru factorii de răspundere este casa în care a trăit și a scris în perioada 1919-1954 dramaturgul Ion Luca. Situată pe strada ce-i poartă numele, casa se află într-o stare jalnică, ce se gravează pe zi de trece. Cînd ajungi în fața ei, este imposibil să n-o remarci printre imobilele din zonă: un gard de lemn rupt în bucăți, cu spărturi prin care intră cîinii vagabonzi, geamuri sparte și buruieni cît lumea. Cînd am dat să intrăm în curte, poarta, ruginită și vai de ea, era legată cu o bucată de sîrmă. Se puteau vedea ferestrele roase de cari și scurgerea anilor, și cîteva cabluri rupte, ce atîrnau suspendate ca niște liane. În interior, se întrezărește o încăpere goală. O imagine dezolantă, care a pogorît asupra memoriei, cuvintele profetice ale dramaturgului: „icnesc în gura vremii clipi ciudate”. Și, fără a te îndoi de adevărul „clipilor ciudate” pe care le traversează cultura în Bacău, te încearcă tristețea unei alte profeții. De data aceasta falsă: „vremea este prețuitoare fără greș a lucrurilor și înălțătoarea trudelor dîrze și cinstite”. Cîtă amăgire!

Ieri, în jurul prînzului, zona era pustie. Placă de marmu ră albă, montantă pe peretele dinspre strada principală la data de 30 ianuarie 1992, cu un text scurt din piesa Amon-Ra, amintește de cel ce a fost Ion Luca. În cîteva cuvinte, redăm succint cîteva informații despre această personalitate a Bacăului: doctor în teologie și drept, filosof, dramaturg, autor de scenarii cinematografice, librete pentru operă și balet etc. Versurile înscrise pe marmoră sunt înțelept alese și sugestive: „ținînd trecutul, crești! Uitîndu-l, scazi.” Alături, stă o altă plăcuță, mică, cu caractere aproape ilizibile: „str. Ion Luca, scriitor român”.

Am coborît prin spatele casei, pe niște trepte, în căutarea unei portițe de intrare. Zid în zid, o altă locuință și un bar. Înlăuntru, cîțiva mușterii, trecuți de prima tinerețe, au tras cu urechea la scurta discuție purtată cu barmanul, nimeni altul decît un locatar al casei. „De vreo trei luni de zile, casa e încuiată și n-a mai trecut nimeni pe aici. Degradarea a început de vreo lună de zile”, a spus Ștefan Vascan. Despre proprietari, nu știe sau nu vrea să ne zică mare lucru. „Nu am idee, îmi amintesc că a murit bătrîna care locuia acolo și a vîndut casa”, ne scapă, lapidar, Ștefan. Clienții au început să sară cu gura: „e treaba Ministerului Culturii, a celor de la Cultură, să rezolve problema”.

Ne-am întors în fața casei. În curte și-au făcut apariția un bărbat și o femeie, alături de un copil. Întrebați dacă locuiesc în zonă, s-au scuzat și, cu amabilitatea, m-au condus la proprietari. În cîteva secunde am ajuns. O casă frumoasă, aranjată și curată, cu vedere spre strada Bacovia. După cîteva strigăte ale femeii, a ieșit un tînăr. Fără să deschidă poarta, ne-a indicat unde îl putem găsi pe stăpîn. Cîteva minute au fost suficiente pentru a da ochii cu Gheorghe Burlui, fericitul băcăuan care a cumpărat o fărîmă din istoria culturii române și a urbei noastre. Discuția a fost scurtă și eficientă. „Am cumpărat această casă în luna octombrie 2001, cu destinația și în regim de locuință. Știam că este veche, dar nu știam că e casă de patrimoniu. Am făcut demersurile necesare pentru a primi aprobările de renovare. Știu că nu am voie să o demolez sau să-i modific arhitectura. De trei luni de zile, mă tot sufoc în birocrație. Aștept în zadar aprobările de la Direcția Județeană pentru Cultură și I.G.S.I.C. În condițiile de față nu bag un hîrleț în pămîntul din jurul casei. Intențiile mele au fost mărețe, dar nu pot să să-mi petrec timpul pe la uși” a spus Gheorghe Burlui. În ce privește șansa de a organiza un muzeu în incintă sau de a transforma casa într-un locaș de cultură, proprietarul a afirmat: „această casă era locuință și am cumpărat-o tot locuință. Nu știu de ce responsabilii de chestiunile culturale nu s-au interesat de imobil mai devreme. În cazul în care autoritățile sau factorii responsabili cu aceste problemele vor să o cumpere pentru a o face muzeu sau orice altceva, vor trebui să negocieze cu mine.”

I-am mulțumit pentru că a acceptat să stea de vorbă cu noi și am plecat. „Noi nu depășim omenescul strămoșilor din păduri, dacă nu luăm din înfățișările lui Dumnezeu, prin care e și veșnicia”, a scris pentru istorie Ion Luca. Noi ne-am tot întrebat și n-am găsit nici o urmă de Dumnezeu. Și, fără a mai pune întrebări inutile, ne-am edificat pe deplin asupra interesului pentru cultură și tradiție în urbea lui Bacovia-Enea-Luca. „Urmași ai strămoșilor din păduri”. (Constantin GHERASIM)