Vasile Sporici a plecat. Nu mai e printre noi. E dincolo de noi. Poate acolo și-a găsit adevărata liniște. L-am condus pe ultimul drum și l-am privit îndelung. Nu, nu era el cel din sicriu. Mi-am zis că ne-a jucat o farsă… Eu cred că e așa. Vasile Sporici n-a murit. Trăiește, uite, chiar acum, iau din bibliotecă volumul „Literatura noastră cea de toate zilele…” – această amplă colecție de eseuri și însemnări critice și-i privesc fotografia de pe ultima copertă. Și, așa, privindu-l, îmi zic, din nou, pentru a cîta și a cîta oară, că n-a plecat. Atunci mi-a ieșit, ca de obicei, în întîmpinare – venisem la revistă, ca de obicei – și, cu zîmbetul acela atît de apropiat mie, mi-a zis ca de fiecare dată: „Hai să trăiești, coane Jenică, ce bine-mi pare că ai venit…” A deschis sertarul de la birou, a luat cartea și, după ce mi-a scris, pe pagina imediat următoare, dedicația, mi-a înmînat-o îmbrășîndu-mă. „Bunului și mereu tînărului meu prieten Eugen Verman, din partea autorului, Vlad Sorianu (dr. Vasile Sporici – din grabă a uitat să închidă paranteza -, 5 decembrie 2001, Bacău”. Cartea e dedicată lui Șerban, fiul său, mort într-un tragic accident. Fac o paranteză și spun că l-am cunoscut pe Șerban, după cum o cunosc și pe Sanda – copiii săi. Am fost de mai multe ori în casa lui „Nea Vasile” – așa i-am zis, de fapt, dintotdeauna. Șerban era un copil ca toți copiii, adică zburdalnic, isteț și mereu interesat de ce se întîmplă în jurul său, în lumea în care venise, apoi un tînăr stăpîn pe el, după cum tot așa era și Sanda, acum medic, fostă colegă și bună prietenă cu fiica mea, Lucia…
Da, Șerban a lăsat „un gol imens”, cum scrie Vlad Sorianu – alias Vasile Sporici – în „motto-ul” cărții, iar această cumplită tragedie i-a influențat – sînt convins – decisiv și dureros sănătatea și așa șubredă.
…Veritabil om de cultură, Vasile Sporici a clădit o autentică operă cu ample semnificații în domenii sensibile – Filosofie, Literatură, științe „exacte” – dar, cred, mai înainte de toate, a fost un publicist strălucit. Eu îl știu de foarte mulți ani, îi citeam articolele publicate încă prin anii ’50. Aș spune că mi-a fost model în profesia de gazetar pe care, iată, am îmbrățișat-o de aproape patru decenii și jumătate. Iar atunci cînd l-am cunoscut am simțit că mă aflu în fața unui OM. Era prietenos, cinstit, corect. O întîmplare, aș zice banală, mi-a întărit convingerea în cinstea, în corectitudinea lui. Nu de mult, într-o seară de toamnă tîrzie, sau iarnă, nu mai țin minte ce anotimp era, dar vremea era friguroasă, l-am întîlnit în dreptul vechii policlinici din Bacău, acolo unde funcționează mai multe cabinete de stomatologie. „Ce faci, nea Vasile, la ora asta? – l-am întrebat. M-a privit, oarecum mirat: „Am programare la stomatolog la șase… Mai sînt vreo zece minute…” Am stat de vorbă pînă a intrat pe ușa policlinicii, dar nu înainte de a-mi spune, peste umăr: „Nu contează că stomatologul e Sanda, fiica mea… Știi, mai sînt pacienți care așteaptă…”.
…Vineri, 3 septembrie 2004, pe la ora nouă dimineață, m-am dus la capela din cimitir, dar cînd am ajuns în fața sicriului am rămas înmărmurit. Nu, nu era Vasile Sporici cel din sicriu. Era de nerecunoscut… Am întrebat o rudă de-a sa, care se afla în acel moment acolo, dacă n-am pus florile în alt sicriu. Am mai pățit o astfel de nefericită întîmplare, dar nu, acolo, în acel coșciug, era chiar el… Am stat multe minute, numai eu și el, și am închis ochii și l-am revăzut așa cum mă întîmpina de fiecare dată cu fața aceea numai zîmbet: „Hai să trăiești, coane Jenică, ce mai faci…!” (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns