Privegheat de malul înalt și stîncos, ce se alcătuiește în streșină verde închipuind o șapcă de dimensiuni ciclopice pentru acest colț de munte, rîul iute și zgomotos, cu apă multă, rece și cristalină, se arcuiește larg, urmînd baza masivului, pe care-l dezmiardă cu clipociri de bun venit și popas efemer, spre a face loc altor și altor valuri într-o trecere perpetuă și plină de mistere. Aceleași dintotdeauna și totuși mereu schimbate, creind senzația de perpetuu sfîrșit și de necontenită renaștere.
Golful miniatural format de încăpățînarea apei de a-și croi cale prin supunerea și modelarea stîncii, un fel de luptă necontenită dintre David și Goliat, pare a fi ceva ireal în această pustietate ai cărei stăpîni absoluți sînt ulii cu aripile lor largi și ciocuri puternice și caprele negre care zboară din creastă în creastă cu ușurința unei păsări. Locul nu dă semne a fi cunoscut glas de om, pare a fi unic în măreția lui și predestinat să rămînă astfel pînă la ceasul cel de pe urmă. Doar vînzoleala apei și aburul respirației ce se ridică dinspre grohotișul alburiu-lucios spun că pe-aici s-ar putea petrece întîmplări dintre cele mai neobișnuiote, ursite să rămînă scrise doar în cartea deschisă și secretă a naturii.
Malul, cu brîul lui de verdeață pitică, dar cu rădăcinile temeinic înfipte în solul calcaros brăzdat de crevase adînci, seamănă cu o cetate medievală ce te privește cu zeci, dacă nu cumva sute de ochi. Sînt ferestrele unei fortărețe nemaivăzute, nemaiîntîlnite, din care nu te țintesc amenințător gurile tunurilor sau săgețile străjerilor arcași, iar digurile de apărare nu ascund capcane care să-i înghită pe musafirii nepoftiți și nedoriți. E o alcătuire pe cît de stranie, pe atît de fascinantă, ce te îndeamnă să o cercetezi spre a o cunoaște și a-i pătrunde tainele. La fel, populația patrupedă ce s-agită fără întrerupere între apă și malul înalt, cu o ușurință și o grație în mișcări ce aduc cu plutirile inefabile ale balerinilor într-un dans compus de un maestru în arta levitației.
O colonie de castori, croită cine știe cînd după toate regulile arhitecturale ale speciei și ocrotită de mama-natură împotriva ochilor vicleni și instinctelor ucigașe ale doritorilor de blănuri scumpe. Ascunzătoare perfectă în acest loc prăpăstios de sub creastă de munte, cu hrană din belșug și lipsit de primejdii. Organizare desăvîrșită, după reguli nescrise și precizie tehnică a disimulării în peisaj. Paradis al acestor mamifere ce-și durează sălașuri cu apa clipocindu-le la buza ferestrelor imaginare. Inotătoare perfecte, spintecînd rîul cu piepturi voinice și luînd pulsul aerului cu mustăți precum antenele de radar. Nimic nu pare să le tulbure liniștea și rosturile, afară doar de revărsările de nori din anotimpul ploilor și canonadele descărcărilor electrice cu bubuiturile lor reverberante și amplificate de hăurile munților treziți din amorțirea leneșă a timpului. Măreția e desăvîrșită, e prea frumos spre a o tulbura cu ceva!
Dar coama veșnic agitată a rîului ce se prăvale din cine știe ce tainițe de munte, nu poartă cu sine doar viituri de cioate putrede și frunze veștede de arbori. Primejdia pîndește de prin alte părți colonia castorilor, urcă pe spinarea lată a apei în canoe lungi, ascuțite și iuți, pline cu capcane și curse. Iși încropește sălaș vremelnic pe malul înalt și pregătește măcelul. Sînt vînătorii. Totul pornise de la o întîmplare ce ar fi putut trece neobservată. Dar n-a trecut! Un leș de animal dus la vale de unda repede și aruncat pe-un hățiș de vreascuri adunate într-o bulboană calmă. Blana alburiu-sură, ce strălucea îmbietor și promițător în bătaia soarelui cald de vară, a dat semnalul deconspirării: sus, pe apă, e rost de pricopseală! In așezarea de la poalele masivului nu se știa, nu se auzise vreodată de colonia castorilor. Neverosimil, dar adevărat! Oamenii erau meșteri în pescuitul păstrăvului, bogat de nici că se putea, le prisosea. Mai întîi, din simplă curiozitate, au luat-o în susul rîului, ca să se dumirească. S-au dumirit. Au rămas fără grai în fața întocmirii satului lacustru populat cu animale zdravene, rotofee, cu cozile ca niște capete de vîsle, late și cărnoase, agitîndu-se cînd pe mal, cînd în apă, cu aceeași ușurință în mișcări. Ale noastre sînteți!, au exclamat a bucurie, frecîndu-și palmele ca și cum treaba se și făcuse. Și-au pregătit expediția cu grija de a nu le scăpa nimic și s-au întors. O expediție a morții învăluită într-o vinovăție complice, tăinuită. Lațurile ucigaș e au împînzit locurile de deasuprta malului sfredelit de dantelăria locuințelor lacustre. Victime sigure. Sufocate de strînsoarea fără milă a sîrmei, bietele animale își dădeau obștescul sfîrșit într-o ultimă sforțare de a mai prinde o gură din aerul izbăvitor. Incercare fără șansă. Masacru în toată fără-de-legea. Trofee nevisate. Mană cerească picată drept în brațele cetei sălbatice pusă pe prăpăd total. Peste douăzeci de exemplare căzute în curse doar cît ai bate din palme. Gata, ajunge, om mai veni și altădată, dă glas unul dintre braconieri, pălit dintr-o dată de milă, ori poate de teama provocată de grozăvia celor ce se-ntîmplau. Repede, șobolanii în bărci și la vale cu noi! Și să vă țineți gurile închise dacă nu vreți să dați de dracu’! Auzit și băgat la cap?
S-au făcut nevăzuți precum veniseră. Mai bogați decît fuseseră, mai ticăloși ca înainte de prăpăd. Dar cine să-i întrebe de sănătate aici, departe de lume și de legile ei?!
Intorși acasă, au tuns părul animalelor mai sus cu-n deșt de piele, așa fel încît femeile, după priceperea lor, să-l poată toarce și să-l țese în pături moi și călduroase. Iar blănurile, desfăcute cu grijă de pe coastele rotofee adiind a mirosuri de baltă, le-au tăbăcit în legea lor, așternîndu-le apoi pentru picioare la margine de paturi. Nu prea s-au înghesuit la a se-nfrupta din carnea rozalie, cu care însă și-au hrănit cîinii din belșug, făcînd apoi ca resturile să dispară în pămîntul umed al malurilor.
Întîmplarea, veche de ani buni, a trecut neobservată și nepedepsită. E drept că nici nu s-a mai încumetat careva s-o ia în sus spre a-și îndoi păcatul. Teamă de lege, ori față de cel de deasupra? Poate și una, și cealaltă!
Ce s-a mai întîmplat cu colonia de castori, noi nu mai știm a vă spune. Dacă, mînați de curiozitate sau îndemnați de această povestire, porniți în căutarea ei și o descoperiți, dați-ne și nouă de veste. Cred că merităm o asemenea răsplată! (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns