Pitită sub o buză de stîncă de să te minunezi cum de nu se prăvale sub propria-i greutate, ascunzătoarea părea mai degrabă o grotă pentru jivinele pădurii decît un sălaș pentru om. Din trei părți era strînsă de colțuri ascuțite de piatră îmbrăcată în mușchi de culoare verde-închis, mătăsos și moale, de-ai fi crezut că-s niscai pleduri din lînă special țesute de mîini meștere de munteancă. Acolo unde ar fi trebuit să fie ușa se-nfoiau din belșug crengile unui arțar ce lăsau să se strecoare cu mare zgîrcenie cîte-o rază firavă de lumină și asta numa-n zilele cu soare darnic și strălucitor. Un pat de iarbă mătăsoasă și frumos aromitoare închipuia un așternut sobru, ca de pustnic, iar în loc de masă trona un buștean ros de vremuri și de umezeală. Două-trei haine cusute dintr-un postav aspru și gros i-alcătuiau garderoba sărăcăcioasă a locatarului, ce-i era, deopotrivă, așternut și țoale cu care să-și acopere trupul.
Aici adăsta în fiece început de primăvară și o lua înapoi la vale abia atunci cînd vremea începea să se burzuluiască, hăt, către iarnă! Avea înfățișare de om, da’ se purta precum o sălbătăciune. Se hrănea cu ce-l îmbia pădurea. Cu pometuri și ciuperci și ierburi doar de el știute, dar și cu cîte ceva de dulce, o halcă de carne proaspătă de vînat. Mai rar, ca să nu-i fie păcatele prea mari și să nu mai poată cere iertare de la Ăl de Sus. Fiindcă el însuși trăia sus, tare sus, pe creștet de munte, departe de oameni. Ca să nu o ia razna cu gîndurile vorbea singur, mormăia în barba-i surtă cît i-erau zilele de lungi. Ce spunea, cum se-nțelegea cu sine, numai el ne-ar putea-o lămuri. Asta, dac-o mai face umbră pămîntului, că cele povestite s-au petrecut cam pe la mijlocul veacului trecut. Da’ cine poate ști zilele omului și cum îs ele înșirate pe ață!
Locul era numa’ al lui. Doar de el știut și folosit. Iarna, cînd dădeau ninsorile, grota se pierdea sub mormanele de nea și devenea adăpostul vremelnic, de vreme rea, pentru locuitorii pădurii. Cînd, primăvara, da căldura, vînătorul își reintra în drepturi făr’ ca cineva să aibe ceva de împotrivit.
Se numea Prigoană. Ș-atît. Vînător făr’ de pușcă. Trăgea la curse. Vînat mic. Cînd urca spre creastă se-mpovăra, de fiecare-ș dată, sub sarcina de capcane de el închipuite din metal cu colți ascuțiți și arcuri puternice de oțel. Să-mi scape careva, de poate, mormăia în barbă, și mă las de meserie! N-avusese ocazia! L-apucaseră bătrînețele pe coclauri. Trăgea mai ales la vulpi, da’ nu se da ‘napoi nici de la cîte-un godac de mistreț pe care-l frigea pe jar și se-nfrupta ca la ospăț. De prin cîte-un cotlon mai scotea cîte-o sticloanță, rezerva strategică, nu holpăia lichidul auriu și cu miros puternic, mai întîi îl adulmeca, plescăia din limbă ș-abia mai apoi se-mpărtășea cu măsură. La el în grotă blănurile de vulpe stau ca valurile de stofe dintr-o prăvălie din cele orașe. Cu mîinile lui agere le punea cravata bietelor cumetre ce-și chițăiau durerile în lațuri. N-avea milă de nici una. Le belea cu dibăcie, le săra, le pregătea pentru dubitul pe care avea să-l facă în timpul iernii, în gospodăria pierdută undeva, pe la poalele muntelui. Meșter mare de gulere, de haine și de căciuli, pe care le-mprăștia pe parale bune, mai mult pe sub mînă, amatoarelor de împopoțoneli. Ca să se mai și distreze, născocise ș-un fel de stihuri: „Iar la gît cu o blăniță/ Și mai jos cu o căpiță…”. De, minte de holtei stătut! Le lua paralele și, după ce strecura fișicurile, ascunzîndu-le, în chimirul lat din piele de bou, țintuit cu ținte de-alamă strălucitoare, de puteai crede că-s din aur curat, șoptea mai mult pentru el: fuduliți-vă voi, pațachinelor, cu blana alteia, c-a voastră nu face nici două parale de tinichea. Da’ asta-i era îndeletnicirea, alta nu știa, și n-avea să facă mofturi tocmai către bătrînețe!
I se dusese vestea cum că braconează și i s-ar potrivi mai degrabă lui o păcăleală de brățare din fier. Așa, ca să vază și să simtă cum îi!
Cei care-i purtau sîmbetele o făceau nu din teamă ori respect pentru lege, ce-i durea pe ei asta, ci din invidie și răutate. L-ar fi dat pe mînurile oamenilor legii, da’ nu-i lăsa inima și mai ales muierile, că de unde și-or mai fi-mpodobit ele părțile păroase! Așa că Prigoană-și vedea în voie de meșteșug, spre mulțumirea moțatelor cu două picioare și spaima cumetrelor roșcate ce-și schimbau blana ca să aibe el ce beli și pune la saramură.
Treaba a durat ani buni, ce păreau a nu mai avea sfîrșit. Dar într-o vreme grota de sub coama de stîncă n-a mai cunoscut mirosul omului și-al fumului, iar roșcatele cu coada lungă și stufoasă au început a-i da tîrcoale fără teamă. In vale apăruse, mai încoa, blana ecologică, iar frumoasele se cam smochiniseră, așa că nu i-au observat lipsa. Și-o fi găsit, poate, alt sălaș, mai confortabil!… (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns