Mihai BUZNEA
Prin defileu, Oltul se strecoară grăbit de parc-ar vrea să nu întîrzie la întîlnirea de din valea îndepărtată cu apele cîmpiei. Trecătoarea respiră a început de toamnă, proaspătă, cu parfum de zmeură coaptă și mere pădurețe, dulci-acrișoare, ce dau spre rumeneală. Gospodarii locului și-au clădit strînsura de fîn în prepeleci meșteșugit închipuiți ca să-l apere de umezeala iernii și mucigaiurile ce i-ar putea încinge miezul făcîndu-l neplăcut și de nefolosit pentru animalele care încă se mai desfată în munte cu iarba grasă și mustoasă, dar care acuși-acuși vor lua potecile în copite spre a se reîntoarce la sălașurile de peste iarnă. Locurile, străjuite de crestele zvelte ale munților ce se pierd în zarea necuprinsă picotesc leneș sub mîngîierea caldă a soarelui ce-și pierde din putere de la o zi la alta. Tihna și armonia atot-cuprinzătoare au pus stăpînire pe-acest colț de rai dăruit din belșug cu poame și fînațuri și sălbăticiuni de tot felul…
Oamenii au numit locul Turnu’ Roșu. Cînd, de ce, cine să le mai știe! Da’ nici că stau să se întrebe și să afle! La ce bun! Ea, trecătoarea, i-ajută să iasă în lume Le e de-ajuns! In susul rîului, spre satele ce le poartă pașii spre Sibiu. In jos, călătorind cu apele, spre culele Olteniei. O fac rar, poate o dată – de două ori pe an. Alteori, nici atît. Strînsoarea munților ce o veghează se deschide doar atît cît să lase șarpele de fier negru, cu spinarea albă, lucioasă, să se unduiască după formele reliefului. Calea ferată ce leagă Țara Ardealului de Țara Munteniei, sub privegherea munților Cibinului, Lotrului și Făgărașului, ce par a nu se mai termina!
Intr-o molcomă zi de duminică, iau pieptiș potecile abrupte ale Surului. M-atrag ogrăzile sătenilor din Turnu. Un fel de livezi făr-de-împrejmuiri ori alte hotare, nici n-ar avea nevoie de ele fiin’că oamenii își știu proprietățile cu ochii închiși, de unde încep și un’ se termină, cu ce pomi și cîți-s pe rod. Cinstiți cum nu se mai poate! N-ar lua unul de la cel’lalt un măr, o pară. Las’ că nici n-au mare căutare, cu carnea lor mălăiață ori cu pulpa tare, crocantă, cu gust acrișor, de-ți strepezește dinții și-ți strînge gura pungă! Da’s zemoase, totuși, și de le bați bine de-o piatră ori de trunchiurile aspre, pitice, cu scoarța noduroasă, te desfeți cu-n suc cum n-ai parte prin alte locuri. Sătenii prepară din ele o băutură galben-alburie, pe care o-ndulcesc cu miere, zeama e slabă și parfumată, pe care-o sorb din căni cu care-și beau și laptele. Și se-amăgesc că chefuiesc. Plăcerea lor. Poate că aici s-a născut, cîndva, zicala: ne-am săturat ca de mere pădurețe!
Furat de asemenea gînduri și cu promisiunea ospățului cu fructe de pădure, tresar și încremenesc pe loc la auzul unui sîsîit ce se ‘nălța din iarba rară, pitică, a potecii. Chiar pe mijlocul ei un pui de viperă se-mbățoșează spre mine, pregătind atacul. Deocamdată adulmecă. Nu stau la gînduri, orice clipă ar putea fi fatală. Ochesc, la doi pași de mine, un crăcan de copac, verde și zdravăn, parcă anume pus acolo de careva, m-aplec și-ntr-o clipită l-am și înșfăcat, nescăpînd din ochi nici mișcările unduitoare ale curelușei galben-verzui cu fruntea de forma ve-ului răsturnat. Imi răped reteveiul spre capul șarpelui și constat că am noroc pe ziua asta: o pată albicioasă se-mprăștie pe pietroaiele din preajmă, în vreme ce coada-i, vioaie ca o nuia de trestie bătută de vînt, se pierde printre buruienile ce se-nalță pe laturi. Totul a durat preț de cîteva secunde, da’ parc-a fost o veșnicie. Incerc să-mi aflu calmul și liniștea, ca dup-un vis urît și constat că-mi pot stoarce cămașa. Transpirasem instantaneu. Culeg, cu gesturi mașinale, cîteva boabe de mure coapte și parfumate și le strivesc între dinți spre a-mi ostoi setea ce-mi uscase pînă și limba.
N-avea să fie întîlnirea cu puiul de viperă prima și ultima întîmplare a zilei. Imi reiau urcușul spre ogrăzi înarmat cu reteveiul de care hotărîsem să nu mă mai despart. Ajung, după cîtva timp, aproape de sălașul pe care-l știam din toamnele trecute. O colibă întocmită din trunchiuri subțiri de copaci la margine de poiană și început de codru des. Loc de popas la vreme neprielnică și de strînsură de fîn și de fructe. Gospodarul trecuse ieri-alaltăieri p-acolo. Lăsase urme: mai multe grămăjoare de mere și de pere pădurețe odihneau la umbra cîtorva căpițe de fîn frumos mirositor. Da’ nu surpriza asta m-aștepta. Lîngă ele, doi cîrlani de urs se-nfruptau din recolta verde-aurie, clefăind cu poftă și-mprăștiind care-ncotro bunătatea de poame. Cîrlanii pufneau și mormăiau de plăcere. Le urmăresc ospățul de la distanță, cu oarece invidie față de intruși, nu-ndrăznesc să m-apropii și mă-ntreb: unde-o fi ursoaica? Timpul trece în așteptare, dar dihania nici să apară! Așezat p-un trunchi de buștean i-aștept pe ursuleți să-și încheie înfruptarea. Inserarea tocmai coboară, doar n-or rîvni la culcușul din cabană! Da’ mai știi! Mă-ndemn să-i alung lovind în trunchiurile copacilor de lîngă mine cu reteveiul meu verde. Puii de urs nici că mă iau în seamă, de parc-aș fi unul de-al lor. Prind curaj, m-apropii la cîțiva pași și-i țintuiesc cu fructe culese de prin iarbă. Nu se-ntîmplă nimic. O iau ca pe o joacă.
Renunț.
În sfîrșit, cu burțile pline, puietanii o iau pe poteca din fața cabanei, pierzîndu-și urmele în pădure. Cînd cred că am scăpat de compania lor, m-apropii de sălaș, culeg un măr pădureț de pe o cracă doldora de poame și-mi înfig dinții cu poftă în pulpa cu gust inconfundabil. Inghit la repezeală, cu lăcomie, cîteva fructe și reușesc să-mi astîmpăr setea, foamea și emoțiile de pîn-atunci ale zilei. Imi burdușesc, apoi, traista, croită din împletitură groasă de postav, cu mere și pere pîrguite de soarele începutului de toamnă ș-o iau repejor ‘napoi, la vale, spre satul cu case din piatră, ca să nu mă prindă miezul nopții pe cele coclauri, la ogrăzi. Mai mult alergînd decît pășind, îmi zic că, totuși, n-a fost o zi prea rea. Ba, chiar fusese destul de bună. Două vînători ș-o traistă de mere-pere, fie ele și pădurețe, nu-s chiar de colea. La ce să mă plîng, atunci? Și-mi mai zic: de ce n-aș urca și mîine, ori poimîine, la ogrăzi! Că cine știe de ce fel de surprize o-i mai avea parte!…
Lasă un răspuns