Cînd l-au adus din pădure, era un ghemotoc de păr maroniu-roșcat, din care ochii, două mărgele de culoarea murei coapte, priveau cu teamă, dar și curiozitate, droaia de puștani strînsă ciotcă în jurul lui Papaie. Cine era Papaie? Tatăl lui Fulgerică, mezinul casei, cel cu chica rebelă, ca de arici și pantaloni cu bretele, veșnic plini de scaieții grădinilor prin care își făcea veacul. Un rîzgîiat și un sălbatec în felul lui, dar altfel băiat bun, cu mulți prieteni de hîrjoană și pozne copilărești care de care mai năstrușnice. Arătarea din mîna lui tat’so, pădurar la cantonul Trei pisici, tocmai se căznea cu degetul arătător al protectorului său ocazional, țocăind și lipăind de zor, în speranța că va picura ceva care să-i astîmpere foamea. Zi-i minte de jivină și taci din gură! Privind ghemotocul ce s-agita precum piftia din castron, Fulgerică a simțit așa, ca o moleșeală plăcută ce-i taie picioarele. A întins mîinile și l-a răpit din brațele tătîne-su’, strîngîndu-l grijuliu la piept. E-al meu, Muchi e-al meu!, da? Îl botezase instantaneu, cu primul nume ce-i venise pe limbă. Sau, poate, în dorul cățelului pe care i-l luase, într-o noapte neagră, lipsită de lună, o ceată de ursari în trecere grăbită prin sat. Dus a fost și nu s-a mai auzit nimic de ei, li se pierduseră de tot și urmele.
Acum, Muchi devenise răsfățatul casei și al puiandrilor de flăcăi din cătunul înecat de verdeața grădinilor. Pădurarul de la Trei pisici – locul unei întîmplări ce merită să v-o povestesc, dar o voi face cu altă ocazie, găsise ghemotocul de urs prins între niște lăstărișuri dese și încurcate de la poalele pădurii. Flămînd și neajutorat, se jeluia a ajutor cu glas ascuțit și suțiratec, ca de cățel călcat pe coadă. Iși chema mama. Ursoaica, nicăieri. Papaie s-a strecurat anevoie prin lăstărișul plin de țepi, a săltat mogîldeața în brațe și a adus-o la lumină și loc curat. După care, mirosind dincotro adie vîntul, s-a pitit după un copac bine întremat la trup, așteptînd ce va să se întîmple. După o pîndă de cîteva ceasuri și multe imitări de mormăituri, ursoaica tot lipsă la apel a rămas, astfel că Papaie s-a hotărît să-l înfieze pe fiul abandonat sau orfan. Și iată-l, cu trofeul său-surpriză, în mijlocul liotei în care parcă își făcuse apariția Necuratul.
Distracție mare pe capul lor! Era, de-acum, spre amurgul zilei, tîrla de vaci a satului tocmai coborîse din buza muntelui și gospodinele, cu ciubarele curate și bine clătite, trebăluiau de zor pe la ugerele pline. Țîîîșt, țîîîșt, țîîîșt… făcea laptele umplînd șiștarele, iar spuma albă se învolbura precum gulerele de la halbele de bere într-o vară toridă. Miros înebunitor de lapte crud și cald, numai bun pentru gura și limba fragedă a lui Muchi. Dar cum să i-l dai, că el nu știe a bea din ulcică sau măcar din farfurie?! Stați, coinacilor, că vă scot eu din nepricepere, sare țața Zambila, așa o alintase, încă din seara nunții, bărbatu-său, de frumoasă și rozalie ce era! Femeie tînără, numai bine pîrguită, cu prunc dolofan la piept. Alăpta și ea, dar îi mai dădea pruncului și supliment la biberon. Luați de colea! Au umplut sticluța ochi și-au îndesat capișonul de cauciuc, roșu-aprins, între fălcuțele ursulețului. A dat dihania să scuipe capișonul, dar pe limbă i-a picurat lapte dulce, gras și parfumat. Atît i-a trebuit. După postul negru prelungit, a uitat de țîța ursoaicei și s-a pornit să sugă hulpav, înghițind cu noduri. Trei sticluțe a dat gata, iar burtița, pînă mai încoace suptă de nemîncare, i s-a rotunjit ca un pepenaș. Priveau țîncii și se minunau, exact ca la urs!
Muchi devenise răsfățatul tuturor. Vreo doi ani a stat în ograda gospodarului, căsuța de sub munte a pădurarului fiindu-i, în tot acest timp, cămin și loc de hîrjoană. Ce făcea Muchi? Cum își distra prietenii de-o șchioapă, dar și pe cei cu ghiocei pe la tîmple? Dar ce nu făcea! Orătăniile și dobitoacele din bătătură îi erau parteneri de distracție și spectacol. El era regizorul, dar și scenaristul. Cu el nu te plictiseai, te scotea din mohoreală orice s-ar fi întîmplat. Tandru și grijului, își strîngea prietenii între labele din față, de parcă ar fi studiat manierele elegante la cine știe ce colegiu. E drept, mai făcea și cîte-o poznă, un coteț răsturnat ori mîncarea din găleată, risipită. I le iertau, nu erau pricini de supărare. Distracție la botu’ ursului.
Fulgerică îi devenise frate mai mare și protector. Creșteau împreună. Umblau pe ulițele așezării aidoma prietenilor ieșiți la aer. Muchi era de-al lor, al satului. Doar cînd se mistuiau pe cărări de munte devenea puțin agitat, adulmeca, mormăia. I se trezeau instinctele de jivină, era chemarea sîngelui. Îl lăsa în pace, o lua înapoi, la vale, și amicul se-ntorcea după cîtva timp pe-aceleași urme. Nu s-a întîmplat, vreodată, să-nopteze în pădure. Poate că acolo ar fi rămas!
De trai bun și tot într-o veselie, mogîldeața se împlinise frumos. Se înălțase. Se lungise. Se rotunjise la trup. O mîndrețe, nu altceva! Papaie și-a întrebat ciracii cam ce-ar fi potrivit să facă cu el. În sălbăticie, la zoo sau la circ? A ales-o pe ultima, prea era talentat Muchi și-ar fi fost păcat să se irosească mormăind la alde gură-cască veniți să-l privească la grădina zoologică. Așa că Muchi a devenit, în scurt timp, vedeta circului Palladium, al cărui cap de afiș l-a ținut mulți ani. Ce s-a mai întîmplat cu el după ce a îmbătrînit și a fost pensionat, nu mai știu să vă spun. Probabil că a murit de inimă rea. I-a rămas amintirea! (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns