ÎNTÎMPLĂRI ADEVĂRATE O captură

Vestea s-a răspîndit ca fulgerul printre așezările pescărești din deltă: Ermolai, pescarul-posac, după cum îi spuneau lipovenii, a dat marea lovitură, s-a procopsit, e omul cel mai bogat din ținuturile dintre ape. Intîmplarea i-a lăsat fără grai pe toți. Așa ceva nu se mai pomenise, și doar purtau în spate ani mulți de preumblări pe potecile fără de pulbere ale Dunării. Cu peștele pe care-l prindeau în plase abia de-și încropeau zilele, rosturile. Trudă multă, folos puțin. Asta le era scris. Nu crîcneau, nu blestemau în bărbi. Se mulțumeau cu ce le da balta. Ș-acum, dintr-o dată, minunea! Semn clar de la Ăl de Sus că nu-i uitase, că priveghea asupra lor, păcătoșii năpădiți de relele lumești și-i mai muiluia din cînd în cînd cu cîte ceva, să li se mai ostoiască aleanul. Da’ cu asta, chiar că i-a dat gata, le-a luat piuitul, nu altceva!

Ermolai pornise dis-de-dimineață pe baltă, cu lotca plină ochi de năvoade. Era însoțit de Grișka, un nepot ce învăța meșteșugul de la dedușka cu o sprinteneală a mîinii și ochiului ceva de neînchipuit! Născut să fie pescar, nu alta! Bătrînul, ciolănos și tare-n brațe, trăgea vîrtos la ramele lungi și grele, împingînd barca ce înghițea, lacomă, pustiul încă negru al întindeilor de ape. Flăcăul ținea cîrma mai mult așa, să se amăgească, ambarcația își urma singură direcția, n-avea trebuință s-o strunească careva. Pîn’ s-ajungă la locul de pripon, el, fîrțîngăul, avusese așa, o idee, să-și bage coada-n baltă, cine știe, poate o mușca ceva! Avea undița pregătită, un băț scurt și gros de alun, cu ața lungă și trei cîrlige-nbîrligate prinse cu liță tare, de oțel, la capăt. Pentru răpitori, să n-o taie dacă mușcă. Frămîntase, încă de la ogeac, mămăligă cu miez de pîine de-o făcuse elastică precum mingea de cauciuc. S-o spele apa dac-o putea! Nu putea. Știa asta foarte bine, nu era prima oară cînd servea așa ceva. Cu nada precum perele lunguiețe, ce-mbrăca cîrligele, a aruncat undița. Tocmai pluteau ușor pe sub niște sălcii, locul preferat de taifas al peștilor. Să fie cu noroc! – i-a urat, din barbă, Ermolai, în timp ce-și îndesa tutunul prost, de Națională, în căușul pipei grosolane, din lut ars. N-au așteptat mult pînă să simtă cum se-ntinde ața și vibrează nervos la capătul vergelei, mai s-o ia la vale din mîna, cam moale, a lui Grișka. Postoina, împielițatule, davai-davai, unde vrei s-o furi, ai?!, a exclamat flăcăul, strîngînd cu nădejde palma și proptindu-și călcîiele în coastele lotcii. Unde vrei să fugi, necuratule, crezi că-ți merge cu mine? Ai înghițit hapul, acuma mestecă-l!

Barca, mare și grea, mai că se dădea purtată de dihania ce s-agita la capătul undiței, parcă înhămată la edec. Au lăsat-o să-și facă mendrele, să se trudească singură, dar ținută-n frîu să nu care cumva să-și scuipe cîrligul și să le-arate coada a plecare. O juma’ de oră, poate trei sferturi să fi durat joaca de-a prinsa, pînă ce, cu-n salt acrobatic, venit din disperare, captura a țîșnit din afund spre aerul răcoros al dimineții ce albise bine a ziuă. Surpriză, nu alta! O mîndrețe de știucă, să tot fi avut opt -zece chile, se dădea de ceasul morții, lăsîndu-i pe cei doi cu gurile căscate a mirare, fără aer. Bătrînul, obișnuit cu de-al-de astea, și ager în mișcări, a și-nșfăcat juvelnicul cu mînă dibace și, c-un salt acrobatic, s-a năpustit în apa plată cu-n pleoscăit puternic, stîrnind ochiuri-ochiuri în jurul lui. Nu i-a trebuit prea mult să-i pună căpăstrul dihaniei de animal ș-apoi s-o salte-n lotcă. O frumusețe de peștan se tăvălea acu’ printre năvoade, promisiunea unor ospețe pe cinste! Se cheamă c-am început-o bine, a grăit Ermolai, cu ochii țintă la burta peștelui. Ceva părea, acolo, nelalocul lui. Și-a trecut deștele, expert, peste pielea albă și aspră. M-da, a mormăit pentru sine, ia s-o cresteze moșu’, că parcă vrea să-mi spună ceva burta asta rotofee! Două mișcări iuți, cu cosorul ascuțit brici, au fost de-ajuns ca să tragă fermoarul, apoi un palpaj pe laterale și iată minunea: o brățară din aur curat, o frumusețe, împletită din inele dese, precum rîma cînd se strînge spre a se-ntinde, îi strălucea în palma lată și bătucită de trasul la rame. Sîngele roșu în care-nnota făcea obiectuil și mai strălucitor. Rămas fără glas de surpriza asta nemaivăzută, Grișka își chinuia gura precum peștele care cată aerul, fără să poată scoate vreun sunet. Să tot aibă fo două sute de grame, o prețăluiește Ermolai, prefirînd-o pe dește precum mătăniile, acasă, în zi de duminică. Iată cu ce mi se hrănea cumătra, că mămăliga și rîma nici că erau pe pofta ei! Da’ las’ c-a ajuns taman unde-i era locul! Acu’, pașol na domoi, că ne-ajunge pentru azi!

N-au făcut un secret din asta, cu toate că pescarul-posac scotea o vorbă la trei zile, și-atunci cam împiedicată. Ăsta li-era omul și bună pace! Numa’ că acu’, iată, prinsese subit stuchit la furcă. A fost de-ajuns să afle satul de comoara cu pricina, udată din belșug cu tărie la crîșma cu prispă, pentru ca vestea să dea ocolul deltei. Norocul băiatului, de care nu s-au legat cu nici măcar o carboavă. Cînd Grișka s-a făcut flăcău de-nsurat, i-au întocmit izbă mîndră, cu toate cele de trebuință, nuntă mare, dar și lotcă cu ustensile de pescuit, cine știe, poate norocul l-o aștepta din nou pe ape. Cît despre păgubașul, ori poate păgubașa comorii din burta știucii năzdrăvane, nu s-a aflat nimic nici pînă azi. Ce-nghițise balta era bun înghițit! (Mihai Buznea)