Nicoleta BLANARIU
Nu prea mă uit des în ultima vreme la televizor. Cred că prea puține emisiuni merită să le aloc din timpul care nici mie, ca și multor altora, nu-mi prisosește. Și mai puțin încă urmăresc reclamele. Mă interesau pe vremea cînd abia le importaserăm din Occident, de unde ni se trag unele lucruri bune, dar și destule ponoase. Pe-atunci, le sorbeam din ochi (pentru că erau șic, erau noi și mai ales, nu erau multe) precum sălbaticul sticla colorată. Maturizîndu-se capitalismul autohton și, în măsura posibilităților, noi o dată cu el, mi-au devenit mai întîi incomode, apoi agasante, iar astăzi de-a dreptul alergogene, cele mai multe dintre ele. Cît se derulează un calup publicitar, e nu o dată vreme să bei o cafea, să faci la telefon o convorbire de durată economică și poate să mai consulți agenda pentru programul zilei următoare. Densitatea de publicitate pe ora de emisie ne-ar îndreptăți să cerem beneficiarilor ei o taxă echivalentă cu prețul unui consult semestrial la oftalmolog.
Reclama e sufletul comerțului – se spune. Ce suflet ales va fi avînd comerțul e lesne de văzut din comportamentele-pretext pe care ni le propun multe din reclamele TV. Privindu-le, trag concluzia că tipul ideal al lumii de azi este pramatia cu farmec, bine exersată în a purta, fără scrupule, lumea pe degete. (E drept, nici realitatea nu infirmă asemenea concluzii, așa încît respectivele reclame pot trece drept un bun material didactic, la costuri minime). Cu riscul de a-mi lipsi umorul, nu mă pot opri să spun că unele reclame sunt de-a dreptul decepționante. Prin ochiul lor de sticlă, sufletul lumii se vede derizoriu: sărac, pitic, infantil. Fără nimic din prospețimea inocentă a copilăriei. Dimpotrivă, infantilism cu ereditate încărcată.
Sine ira et studio, un prim exemplu. Soțul își amăgește nevasta că e iarăși ședință-fulger a comitetului de bloc. O lasă baltă să fiarbă în suc propriu, cu toate cele care ard să fie rezolvate prin bucătărie. Ca un chiulangiu fericit că și-a fentat încă o dată profesorul, o ia val-vîrtej pe scări în sus. Parcă numai într-al nouălea cer are să se oprească. Obosit însă de drum și însetat, poposește taman pe bloc, la o agapă cu amicii. (Cum să lipsească berea? Aici e sufletul reclamei). Coborît la realitatea domestică, ține să-i împărtășească și consoartei din necazurile lui de om împovărat cu răspunderi civice: ședința s-a prelungit mai mult ca de obicei. (S-o fi defectat clepsidra cu bere).
Între atmosfera vulgară, de „gașcă” și spiritul de camaraderie (cu tot ce-nseamnă asta: o anume familiaritate, degajare jovială, chiar un fel de tras de șireturi, pe care cine ține la propria imagine nu și-l permite cu oricine) e distanță mare. Iar scena de pe bloc nu e tocmai la înălțime. Are iz de șmecherie ieftină. Înainte de-a indigna, e descumpănitoare. Pentru că e făcută – exprès – pentru o lume de păcălitori și păcăliți. În care primii își alimentează stima de sine și-și procură motive majore de satisfacție din a exploata buna-credință a celorlalți (care trec drept perdanți cu vocație). La urma toată, ipochimenul de pe bloc e blînd copil pe lîngă fraiereala instituționalizată de la noi, inaugurată (ironia numelui!) cu Caritasul și culminînd (deocamdată) cu FNI-ul – spectacol foarte modern, stil „opera aperta”, cu onorarii exorbitante pentru capetele de afiș (care capete n-au căzut încă și nici n-or să cadă), dar cu găuri în bugetul figuranților. Personajul în discuție și-a păcălit nevasta. Din solidaritate feminină, nu-mi pot stăpîni compasiunea. Ea e totuși – pe ecran – una singură. Cu sforile „carității” mincinoase și ale Fondului Național de Impostură s-a legat însă de mîini și de picioare aproape o țară întreagă. O țară de șmenari și de țepari. Fără clasă de mijloc.
Într-un alt spot, ea – pare totuși adultă! – ține cu tot dinadinsul să-și mănînce, fără s-o împartă cu cineva, tableta cu ciocolată. Nu vrea s-o împartă în ruptul capului, nici măcar cu jumătatea hipocalorică de-atîta urcat și coborît pe scări. Are o activitate solicitantă: aruncă sistematic (foarte matură ingeniozitate!), pînă la epuizarea stocului de ciocolată, nu mai știu ce pe fereastră și declanșează astfel alarma mașinii. Iar el, alertat, o ia fuga-fuga pe scări în jos, iar apoi pe scări în sus, în n-aș putea să spun cîte etape. Mă întreb ce-o fi fost în mintea actriței cînd și-a luat rolul în primire. Pentru că personajul e undeva pe muchie, între capriciu drăgălaș și tembelism, între poftă incurabilă și egoism odios. Pare că în perioada de creștere, acum cîțiva ani, a afectat-o puternic un hit compus cu geniu(s): „Ciocolata e a mea și n-o dau la nimenea!”. Muzical vorbind, șlagărul cu pricina n-o fi fost chiar rău. Textul însă, în simplismul lui, nu cred să fi avut decît cel mult o calitate: virtuți mnemotehnice. Fetițele se întreceau și cîștigau cu el premiul cel mare, în festivaluri de bloc, organizate fără aprobarea vecinilor de la parter. Această calitate are însă și un revers: un simț ascuțit al proprietății, încolțit la vîrste fragede, ceea ce nu e neapărat rău, dacă nu devine egoism rapace.
Formele extreme ale instinctului de proprietate sînt astăzi probabil forme degenerate ale instinctului de conservare. În lumea lui „Homo homini lupus”, fiecare se conservă cum poate și cum îl lasă conștiința. N-au pierit de tot nici mieii blînzi. Dar sînt puțini. Și e de preferat să poarte măcar uneori, ca echipament de protecție, mască de lup. E partea de adevăr care se ițește cîteodată din minciuna poleită a reclamei.
Lasă un răspuns