Nicoleta BLANARIU
Zi festivă – prima din noul an școlar. Orele 22.30. Pe TVR1: „Euroatlantica”- ediție specială – începută cu întîrziere, probabil din pricina reziduurilor de emoție care au colorat ziua sau din alte obscure pricini, la vreo cinsprezece-douăzeci de minute după ora menționată în programul TVR. Dar nu despre știutele ajustări din programele televiziunilor (întîrzieri, rocade – neanunțate publicului – între emisiuni), aș dori să vă spun cîte ceva. Poate că dumneavoastră sînteți mai pasionați „telefili” decît mine și ar fi interesant să vă aflu ofurile sau preferințele. Răsfoind programele TV (cu care fac frumos comerț bună parte din gazetele cele mai căutate), am constatat nu o dată că orice asemănare cu realitatea este absolut întîmplătoare. De pildă, sîmbătă seara, pe PRO TV, în loc de genericul unui celebru film SF („Brazil” – dramă , US, 1985, cu Robert De Niro în distribuție), anunțat în Ghidul TV, a apărut pe ecran figura preocupată a lui Harrison Ford, într-un film (nemenționat în ghidul respectiv) al lui Roman Polanski. Ceea ce, pînă la urmă, n-a fost chiar rău. Ba, ținînd seamă de rata în continuă scădere a coincidențelor dintre ceea ce se scrie în Ghidurile TV și ceea ce se vede pe micul ecran, era chiar previzibil. Citeam deunăzi, într-un număr din această vară al „României literare”, mărturisirea Ioanei Pârvulescu – publicistă și cadru didactic la Universitatea bucureșteană – care își deșerta sub ochii cititorilor povara de obidă din suflet: Printr-un lanț al slăbiciunilor, aflase de la un prieten că într-o seară, pe un anume program, avea să-și facă apariția (precum scria negru pe alb în Ghidul TV) un june prim al Americii, foarte drag – din cîte mărturisea autoarea – sufletului ei: Harrison Ford. Dar n-a fost să fie… Sigur, nu din cauza nefericitei admiratoare, care butonase în zadar televizorul pe toate posturile și programele care – la propriu – îi căzuseră în mînă. Nu știu dacă sîmbăta asta, cînd nimic nu anunța în Ghidul TV, sosirea lui Harrison Ford, neconsolată va fi deschis, într-o doară măcar, televizorul, ca să trăiască din plin surpriza revederii. Parafrazînd un binecunoscut text de promo TV (printr-o mai realistă înlocuire a lui „dar” cu „și”): „Cu noi (mai) poți avea și surprize plăcute”.
Dar, cum mărturiseam de la început, nu despre aceste – de acum banale – reașezări din programele televiziunilor, mi-e gîndul să vă spun o vorbă – două (nici nu știu ce-aș mai găsi nou de remarcat, în această privință), ci despre deja pomenita „ediție specială” a „Euroatlanticii”. Îndată după sfîrșitul emisiunii, am încercat nelămurit sentimentul că eu, ca spectator, sînt tras pe sfoară. Asistasem parcă la o oră deschisă, minuțios regizată. Pentru ca nici un incident nedorit, în stare să șifoneze imaginea publică a ministrului Învățămîntului (ba mai mult, a luminatului și bineintenționatului nostru guvern, gata să împartă cu ambele mîini, în acest an școlar, „cornul și laptele” pentru copiii din clasele primare) să nu se inflitreze în derularea minutelor de emisie. Grea misiune pentru moderatoare: să împiedice să se ițească, pe parcursul discuției, vreun eveniment neprevăzut și compromițător, dar în același timp, să lase impresia unui natural și spontan schimb de opinii între invitați. Care invitați erau la număr trei: Ministrul Învățămîntului, Directorul Institutului pentru Nutriție din București și Directorul Colegiului Național „Sf. Sava”, de asemeni din București. Grea misiune în același timp (deși, în perspectivă, nu lipsită de benefice consecințe) pentru directorul de la „Sf. Sava”, care a făcut un slalom diplomatic printre incovenientele rolului său din acea seară. În interesul colectiv al instituției – faimoase, de altfel – pe care o conduce, dar și al său personal (nu oricine are privilegiul de a conversa la TV cu propriul ministru!), Domnia-sa a încercat să evite deopotrivă postura păguboasă de opozant, critic la adresa politicii guvernului, în domeniul învățămîntului, ca și pe aceea de servil „raisonneur”- deloc priincioasă pentru prestanța sa de conducător și dascăl demn. Nu acuz necesara, pînă la urmă, abilitate diplomatică a directorului de școală, ci (și aici sînt într-un real impas al alegerii) stîngăcia sau abilitatea, cel puțin egală (și defel inocentă) a realizatorilor de emisiune. După ce au invitat-o pe doamna ministru să-și dezvolte încă o dată celebra teorie despre suspendarea dreptului de a mai preda în învățămînt (adică anularea dreptului de a mai preda în învățămînt, adică anularea diplomei de licență) pentru acei candidați care, la examenul de titularizare, au obținut note sub cinci, l-au întrebat și pe domnul Director de la „Sf. Sava” (pentru a da probabil impresia unui democratic schimb de experiență de sus în jos și de jos în sus) ce părere are despre teoria cu pricina (se știe, amendată aspru în presă, la momentul popularizării ei). Ce să spună omul, strîns astfel cu ușa? A încercat să dreagă busuiocul, să-și menajeze, pe cît posibil, imaginea și să nu-și atragă antipatia ministrului. Manevră de înțeles, deși nu de felicitat. Scena fusese profesionalist ambalată de oameni de media, care știau cam în ce proporție se combină cu succes, în fața spectatorului, aparența de forum democratic și menținerea – de către putere – a „status quo”-ului. Sigur, după inspirata sa declarație, directorul de la „Sf. Sava” a fost, pînă la sfîrșitul emisiunii, ținta elogiilor (discret, elegant formulate, dar lesne sesizabile) ale Doamnei Ministru – la adresa lui personal și a instituției pe care o conduce.
Totuși, în ciuda regiei prudente, nici Doamna Ministru n-a fost cruțată de … surprize. Celălalt invitat al emisiunii, Director al Institutului de Nutriție, a încercat să forțeze mîna ministrului. Cum? Amintind că în repetate rînduri solicitase Ministerului o aprobare pentru înființarea unei secții cu specializarea „Nutriție”, în cadrul Universității bucureștene de medicină – cerere la care nu primise încă răspunsul dorit. Între interlocutorul său – care, de pe poziția eruditului în materie, susținuse călduros, în acea seară, inițiativa guvernamentală „cornul și laptele”- și telespectatori (care aveau ocazia să vadă pe viu un ministru în exercițiu, rezolvînd prompt, la orice oră, orice problemă supusă competenței sale), ministrul a … aprobat. Era vorba doar de un acord de principiu. Dar e la mijloc, totuși, cuvîntul unui ministru – care nu se reprezintă doar pe sine, ci și echipa guvernamentală din care face parte. Și-ar lua ministrul așa ușor cuvîntul înapoi, atunci cînd o țară întreagă ar fi putut să-l vadă, la televizor, dîndu-și acordul? Lucrat fin, cu diplomație, nu în culise, ci în văzul tuturor. Oameni, epoci și metehne!…
Lasă un răspuns