ÎNTRE OAMENI Și la case mai mari

Nicoleta BLANARIU

Cu cîtva timp în urmă, aflam din presă că un magnat de provincie (nu de prin părțile noastre, de astă dată) l-a bătut măr, pînă l-a băgat în spital, pe paznicul unei discoteci. Și – din cîte spunea el ziariștilor – nu-i părea rău deloc. Ba dimpotrivă. Considera că nu-și făcuse decît datoria de părinte. De ce îl călcase (la propriu) în picioare pe nefericit ? Pentru că înainte de ora convenită pentru intrarea în discotecă, unde urma să aibă loc un bal al bobocilor, i-a interzis băiatului tatei (grăbit nevoie-mare) să pună piciorul înăuntru. Continuarea o știți deja sau v-o închipuiți. Papá sosește în trombă, cu „garda” după el. Și ofensat, bate cu pumnul nu în masă, ci direct în paznic. Detalii nu mai dau; prefer să nu mi le amintesc. Vocea cumva nedumerită a bietului om povestind cum era să-l facă piftie furiosul mi-a sunat cîtăva vreme în minte. Mă întreb ce l-o fi împins pe boss să-și arate cu atîta rîvnă mușchii ? Să fie numai instinctul patern zgîndărit și-apoi dezlănțuit orbește sau convingerea că banii și poziția în partid îi scuză, ba chiar îi încurajează „ieșirile”?

Un alt afacerist – din faimoasa dinastie X din Bod – a comis un accident mortal. Pedeapsa de cîțiva ani a fost redusă la cîteva luni. Are omul timp să stea în închisoare, cînd nu-și vede capul de treburi? Nu stă, că-i stă norocul. În plus, se grăbea în luna de miere. Deh! Agendă încărcată… (Conștiința se descarcă repede, mai greu e cu agenda.) Și-apoi, o viață are omul ! Morții cu morții, viii cu viii.Cine l-a pus pe mort, pe vremea cînd era încă viu, să stea în fața mașinii?

Iertată-mi fie cruzimea acestor vorbe. Dar cînd văd cît de puțin contează viețile (și morțile) noastre în balanța intereselor celor „grei”, nu pot să cred că altfel gîndesc despre noi cei care învîrtesc azi România pe degete.

Decența interzice uneori transparența. Iar justiția, nu întotdeauna legată la ochi, încurajează ades… decența. Nu de acum, ci dintotdeauna. (Să mă ierte adevărații oameni ai legii, care nu-și dezmint numele prin fapte. Pe ei îi rog să fie de acord – dacă nu cu mine, atunci măcar cu vorba din bătrîni – că pădure fără uscături mai va). Într-o carte deplin reconfortantă și plină ochi de episoade cu tîlc din istoria moravurilor (Ráth-Végh Istvan, Sărbătoarea nebunilor, Institutul European, 1998), am găsit nu o dată termeni de comparație pentru ceea ce se întîmplă azi, sub (sau la adăpost de) privirile noastre. La începutul secolului al XVIII-lea, de pildă, o stranie asociație din Toulouse, numită – deloc întîmplător – la Conférence des Baise-Culs, își propunea să ofere junilor posibilitatea de a-și manifesta «nestînjenit înclinațiile deșănțate ». Distracția favorită consta în a ataca în grup, după lăsarea întunericului, vreun trecător întîrziat și a-l obliga să dea onorul la emblema asociației, iar membrilor să le dea « sărutul de onoare ». Din denumirea franceză, « se poate deduce, sugerează R.-V. Istvan, care parte a corpului (…) trebuia sărutată ». Zurbagiii luau și portofelul victimei, iar banii îi beau negreșit. « Dar poliția, judecătoria nu se puneau în mișcare? Ba cum să nu ?! Cînd plîngerile au început să se înmulțească, justiția și-a ridicat pumnul să lovească în nerușinata adunătură, – ne face R.-V. Istvan părtași la o problemă asupra căreia se cuvine a păstra discreție – apoi l-a lăsat frumușel, băgîndu-l în buzunar. A ieșit la iveală că junii cei veseli erau, de la primul pînă la ultimul, copiii sau rudele apropiate ai membrilor Parlamentului ». Se-ntîmplă așadar și la case mai mari. Quod erat demonstrandum.

Dacă situația noastră de azi vă revoltă, dacă doriți cumva să protestați, veți protesta astfel nu doar împotriva prezentului, ci și împotriva trecutului și probabil împotriva viitorului. Fiindcă se pare că alegem de fiecare dată schimbarea, dar în așa fel încît – Caragiale dixit – « să nu se schimbe nimic ».