Învingătorul

• Ionel Cioloca, cel mai bun elev din Școala Berești – Tazlău, este adus în brațe de mama lui la școală în fiecare dimineață • suferind de o boală ciudată, băiatul nu a mers niciodată pe picioarele lui • la trei ani, el citea singur de pe afișele de pe pereții spitalelor prin care stătea internat • ajuns în clasa a V-a își pune profesorii în dificultate punîndu-le întrebări despre cosmos, destin și tainele lumii

Nu există părinte în lumea asta care să nu își dorească pentru copilul său tot ce este mai bun. Nici nu au ieșit bine din scutece, că mamele visea că băiatul sau fata lor va ajunge doctor, inginer sau, mai nou, afacerist trecut în topul miliardarilor. Tăticii, în schimb, își imaginează că peste 10 – 15 ani vor sta în tribunele marilor stadioane și se vor mîndri către cei din galerie că feciorul lui este cel care tocmai a băgat mingea în poartă. Pentru Maricica și Anton Cioloca din Berești Tazlău singurul lor vis legat de băiatul lor este ca Ionel, acum elev în clasa a V-a, să poată zburda și el după minge prin curte, ca toți băieții de seama lui, sau să alerge, după terminarea orelor, către casă. „N-am apucat niciodată să-l văd că merge și el ca toți copiii”, începe să povestească Maricica Cioloca. Nu își poate duce vorbele mai departe. Un nod i se pune în gît. „Așa cum o vedeți, o mînă de femeie, își aduce în brațe copilul pînă la școală. Plouă, ninge, e viscol sau furtună, în fiecare dimineată la opt fără un sfert intră pe poarta școlii. Dacă-i frig, vine cu bicicleta, dacă nu, pe jos, cu băiatul în brațe”, continuă povestea Maricicăi, Dumitru Tulpan, directorul Școlii din Berești Tazlău. În toată cariera sa didactică, rar i-a fost dată să întîlnească un asemenea elev. „Sînt părinți care cheltuie averi întregi pe pregătiri și meditații numai ca să își vadă copiii printre primii în clasă. Ionel e sclipitor de inteligent, deși nu se ocupă nimeni în mod special de el. Își pune întrebări care depășesc cu mult vîrsta lui și, nu de puține ori, ne pune chiar și pe noi în dificultate”, mai povestește directorul Tulpan.

Nici un medic nu a descifrat misterioasa boală a lui Ionel

„Prima oară am văzut că ceva nu e în regulă pe la un an și două luni”, continuă să povestească Maricica Cioloca după ce s-a mai liniștit. Dacă nu ar mai fi avut o fată mai mare, acum elevă la liceu, nu și-ar fi dat seamă că e ceva în neregulă cu băiatul. „Nu pricepeam că se întîmplă. Din cîte știam eu de la fată, la un an și două luni ar fi trebuit să pășească măcar. L-am luat pe băiat în brațe și m-am dus la doctor. «Lasă mamă, nu fi îngrijorată, e mai grăsuț și de aceea merge mai greu», îmi spuneau toți medicii la care m-am dus. Eu simțeam, totuși, că ceva e în neregulă. Abia peste cîteva luni, cînd m-am dus pentru a nu știu cîta oară la control, am nimerit la doamna doctor Niculina Pîslaru din Comănești. Cum l-a văzut pe băiat, m-a și trimis direct la Bacău”, continuă mama lui Ionel. Odată ajunsă la spitalul din Bacău, trece din peripeție în peripeție. Piciorușele băiatului sînt puse imediat în ghips, iar băiatul, pe atunci de numai doi ani, este trimis imediat în salon. Degeaba a încercat Maricica să fie internată și ea odată cu copilul. Rugămințile sale nu au fost suficient de convingătoare, așa că băiatul a rămas singur în spital mai bine de o săptămînă. Ionel nu s-a simțit bine nici după ce i-a fost dat jos ghipsul. Mama și-a luat iarăși băiatul în brațe și a început să bată pe la ușile medicilor.

Așa ajunge la București, la Spitalul Gheorghe Marinescu. „Aici, medicii și-au pus mîinile în cap și m-au luat la rost, că de ce i-am pus ghips băiatului și de ce nu l-am adus la ei mai devreme”, povestește Maricica Cioloca. Ani la rînd, Ionel și-a petrecut cîteva luni umblînd prin spitale. Fără prea mare folos. Boala sa, în loc să se amelioreze, se agrava. Dacă pe la patru – cinci ani mai putea merge cîțiva pași sprijnit în cîrje, în scurt timp nu s-a mai putut ridica deloc în picioare. Cum toți copii de vîrsta lui au început să meargă la școală, părinții au încercat să îi ofere măcar bucuria de a trăi într-un colectiv. Așa a început mama să îl ridice în brațe în fiecare dimineață și să nu se mai oprească pînă în fața școlii. Anton, bărbatul său, tocmai fusese disponibilizat de la Minele Comănești, așa că banii în casă erau tot mai puțini. Fiecare leuț era cheltuit aproape numai pentru copii. Cum auzea de cîte un medic pe la radio sau la televizor, cum Maricica punea repede mîna pe telefon și suna să întrebe dacă nu îi pot face bine copilul. Nu de puține ori, diagnosticele date de medici difereau de la un spital la altul. Pe unul dintre ultimele bilete de ieșire din spital scrie că Ionel ar suferi de amiotrofie spinală tip II. Același diagnostic este confirmat mai apoi și de alți specialiști. „Un medic din București mi-a dat, totuși, speranțe. Mi-a spus că Ionel ar putea să se facă bine, dacă partea din tratament care nu i se poate face în țară i-ar fi făcută în străinătate”, spune, cu un licăr de speranță în ochi, Maricica Cioloca.

Răsfățatul clasei

Rînduiți frumos în bănci, cu mîinile la spate, copii clasei a V-a de la Școala Generală din Berești Tazlău ascultă cu răsuflarea tăiată tot ceea ce le explică la tablă profesoara de limbă franceză. Nu au ei haine prea scumpe, dar sînt curat și îngrijit îmbrăcați. Ca la un semnal, în momentul în care ușa clasei se deschide și oaspeții intră în clasă, copii se ridică, ca și cum ar fi fost împinși de un arc. „Bună ziuaaa!”, spun în cor copiii. Un singur băiețel rămîne pe scaun. Nici unul dintre colegi nu îl trage de mînecă și nici profesoara de la catedră nu îl dojenește că nu se ridică și el în picioare ca toți ceilalți. Mă apropii și-l întreb ușor: „Cum te cheamă?”, în timp ceilalți copii se așează în bănci. „Ionel Cioloca”, îmi răspunde băiatul. Pielea albă pătată de pistrui de pe obraz devine dintr-odată un pic mai rozie, însă băiatul nu-și pierde cumpătul. A vorbit cu atîția oameni străini în viața lui, încît ce mai contează unul în plus sau în minus. Nu înțelege ce vreau de la el. Se uită mirat și așteaptă următoarea întrebare. „Cine-i cel mai cuminte din clasă?”, îl întreb pe puștiul roșcat de alături, ce-și flutura de zor pe sub bancă picioarele încălțate în adidași. „Ionel”, îmi răspunde băiatul și-l arată cu degetul pe puștiul pistruiat din fața mea. „Așa-i?”, îl întreb din ochi pe Ionel. Nu-mi răspunde prin cuvinte. Dă doar din umeri. „Ții la Ionel?”, îl mai întreb pe puștiul de alături. „Taaaaaaaare mult”, îmi răspunde el cu convingere. „Și eu țin la el”, sare imediat, din spatele clasei, un băiat cu obrajii ceva mai rotunjori. „Și eu țin la el!” „Și eu!”, „Și eu!”, au început să strige toți elevii din clasă, iar ca să fie și mai convingători, îl înconjoară pe Ionel și îl strîng cu toți în brațe, mai, mai să-l sufoce. După ce s-au mai liniștit și s-au așezat cu toții în bănci, ne-am luat rămas bun de la ei și am dat să ieșim din clasă. Ca la un semnal, scaunele băncilor zgîrie podeaua în timp ce sînt trase brusc în spatele băncilor, iar copiii se ridică în picioare ca și cum ar fi fost împinși de un arc. „Bună ziuaaa!”, spun în cor copiii. Un singur băiat rămîne pe scaun. Nici unul dintre colegi nu îl trage de mînecă și nici profesoara de la catedră nu îl dojenește, că nu se ridică și el în picioare, ca toți copii. Licărul hotărît care îi sclipește în ochi mă convinge, însă, că nu se poate ca în toate cărțile și revistele pe care le citește acum Ionel, să nu se găsească un leac care să îl poată ajuta să se ridice și el în picioare ca toți ceilalți copii. (Elena SOLOMON)