Iona lui Fulga

Administrator

Val MĂNESCU

Nu rata niciodată ocazia de a tăcea. Mi-a venit în minte acest îndemn înțelept în clipa în care, la ieșirea din Teatrul Bacovia, mi-am dat seama că va trebui să-mi pun pe hîrtie părerea despre ultima premieră cu spectacolul Iona, sub direcția de scenă a lui Dumitru Lazăr Fulga.
Specialiștii au fost mereu în unanimitate că, preluînd legenda biblică a răzvrătitului pescar înghițit de un pește uriaș, Sorescu a scris un text complicat. Piesa este o parabolă poetico-filozofică pendulînd mereu între setea de absolut a omului superior și realitatea dramatică a universului concentraționar, compus din celule conținute una într-alta din care nimeni nu poate scăpa. Scriitura mustește de sensuri metaforice profunde și simboluri existențiale. Înțelesurile sunt greu de descifrat pentru lectorul avizat, dar și pentru cel care nu pune mare preț pe neproductiva meditație asupra vieții și a iluzoriei libertăți; de aceea, aducerea în fața spectatorilor a acestei drame-eseu devine cu atît mai mult un act de curaj. Regizorul nu are la dispoziție decît un singur instrument uman, un actor pe care trebuie să-l facă oglinda ideilor sale, să reflecte cît mai exact sentimentele și să transmită fidel mesajul către spectator.
Dumitru Lazăr Fulga l-a ales pe Viorel Baltag. Un actor complet, cu o voce excelentă, cu multe posibilități interpretative, care, în cariera sa de peste 40 de ani, a abordat cu succes partituri dramatice de substanță. Partitura din capodopera Iona e, însă, o asumare riscantă. Cei care i-au văzut cîndva în acest rol pe George Constantin (în spectacolul interzis în anii 70 regizat de Andrei Șerban), sau pe Virgil Ogășanu la Nottara în 2004, nu vor putea evita comparația.
Ei, de-aici, poate ar trebui să nu ratez ocazia de a tăcea. Dar eu pe Sorescu l-am iubit pentru Trei dinți din față, pentru Trebuiau să poarte un nume, pentru Leda și Există nervi și pentru tot ce-a scris cu ironia și cu umorul tragic specific românului obișnuit să facă mereu haz de necaz. Care, la căpătîiul sicriului, ratînd ocazia de a tăcea, constată că dacă omul n-ar fi murit, putea să mai trăiască o sută de ani.

Un început spectaculos, dinamic, ușor revuistic – lumini colorate, stroboscopice, ceață artificială, efecte sonore savante – susținut de un decor insolit semnat inconfundabil de Cristina Ciobanu, propune o abordare scenică nouă a celebrului text dramatic. De ce nu? Maestrul de ceremonii dirijează balul și de ce n-ar face-o altfel decît ne așteptăm?
Așadar, protagonistul își susține monologul cu inflexiuni vocale nefirești, de la strigăte inumane la bolboroseli și șoapte neinteligibile. Indicațiile caietului de regie îl obligă pe Viorel Baltag să comită gesturi rupte, ireale, din care înțelegem că ni se propune să asistăm la o exorcizare prin caricatură a dramei în care se află eroul. Cam din zece în zece minute, difuzoarele ne violentează feroce cu zgomote de infern. Nuanțările rostirii sînt forțate, dialogul cu sine al eroului e atît de schimonosit, încît intonația pare să fie pusă în slujba unei totale ambiguități. Puținele momente în care actorul transmite sensuri și trăiri credibile sînt înghițite rapid de un cetaceu virtual care acoperă orizontul logic. Pentru spectatorul aflat pentru prima oară față în față cu Iona, firul acțiunii se încifrează cu fiecare replică, iar prolixitatea sugestiilor aruncă nori de ceață asupra tramei, în loc să o clarifice.
Pare atît de profundă ideea acestui recital aritmic, cu pante abrupte și prăpăstii periculoase, încît te ghemuiești în scaun, nedumerit ca un copil căruia i se explică o ecuație de gradul doi într-o limbă necunoscută. De ce-o fi atît de complicat să fii simplu ? – te întrebi, în timp ce, cu toate mijloacele, gînditorul spectacolului răspîndește în sală un abur de intelectualism superior, intangibil pentru plebei.

Chiar și sugestia plastică a scenografiei, excelentă la o primă vedere, se dovedește un apendice superfluu și uneori caraghios în evoluția dramatică, mai ales în momentul în care pescarul aduce în avanscenă forma din sîrmă colorată a unui pește. Din marea găselniță, o siluetă umană decupată din hîrtie explică elevilor de clasa întîi aflați în sală cum stau lucrurile cu libertatea de a visa a unui prizonier aflat în burta unui chit (din slavona veche: kitu – pește mare, balenă). Figurinele de lemn, sacul de pînză – gura balenei, celelalte obiecte menite să limpezească mesajul (ieșirea din limite înseamnă percepția altor limite) sînt elemente atît de explicite, de reale, încît, la rîndul lor, parcă fac parte din alt spectacol. Din alt spectacol e și finalul în care, în loc să-și ia viața, convins că doar în propriul sine va găsi libertatea totală, Iona nu se sinucide, așa cum cere textul originar. Regizorul îl obligă pe actor să se arunce – riscînd să-și rupă oasele – în mare. Adică în sală. Adică în viață. „Răzbim noi cumva la lumină!”, rămîne o replică fără suport.
Reușita spectacolului constă în performanța de a transmite spectatorilor alienarea personajului. Un text marcat de o benignă și incurabilă dorință de libertate, de o sinceră aspirație spre purificarea sufletului și de aprofundare a cunoașterii de sine, pe care directorul de scenă l-a eutanasiat cu o mișcare simplă: a dat deoparte elementul vital, credibil, al trăirii profund umane și al gestului firesc.
Adică, simplitatea vinovată cu care ar trebui să ne facem nouă înșine confesiunile.ului obișnuit să facă mereu haz de necaz. Care, la căpătîiul

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!

Urmărește Ziarul de Bacău pe WhatsApp Alerte de ultimă oră și știrile importante direct pe telefonul tău.
Urmărește Canalul

Ți-a plăcut acest articol? Distribuie-l mai departe!

Ajută comunitatea din Bacău să fie informată corect și la timp.

Dreptul la Replică & Corecturi Editoriale

Ziarul de Bacău garantează dreptul la replică pentru orice persoană sau entitate menționată în articolele noastre, conform celor mai înalte standarde de deontologie profesională. Solicitarea argumentată și eventualele dovezi pot fi transmise pe adresa redacției. Răspunsurile conforme vor fi publicate cu celeritate, în condiții de vizibilitate similare.

Derogare Legală RGPD Art. 7 Legea 190/2018

Specificul Activității Jurnalistice

Articolele și investigațiile publicate sunt realizate în exercitarea libertății de exprimare și a dreptului publicului de a fi informat, garantate de Art. 30 din Constituția României și Art. 10 din CEDO.

Conform Art. 7 din Legea nr. 190/2018 și Art. 85 din Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR), activitatea jurnalistică beneficiază de derogare legală expresă de la dispozițiile RGPD când vizează persoane sau fapte de interes public. Încercările de intimidare juridică împotriva jurnaliștilor (SLAPP) sunt respinse de drept.

Opinii & Comentarii Cititori

0

Nu există încă opinii la acest articol.

Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.

Adaugă o opinie

Adresa de email nu va fi făcută publică. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Datele furnizate sunt prelucrate conform Politicii de Confidențialitate și Regulilor de Comentare. Adresa IP este stocată strict în scop de securitate și prevenire anti-spam.