Istoria jazzului. Stilul „Cool”

Am încercat să schițăm în precedentele două episoade cîteva date despre stilul be-bop.
Se cuvin făcute câteva precizări. Diferența dintre swing și be-bop constă în aceea că soliștii se angajau într-o improvizație armonică (mai degrabă decât cea melodică din swing), renunțând adesea la temă după primele chorusuri expuse de ansamblu și utilizând acordurile ca bază pentru solistică. Grupurile executau tema la unison, majoritatea lor nu depășeau șapte membri, iar solistul era liber să improvizeze oricât de riscant și îndelungat atâta timp cât se încadra în structura piesei, favorizând astfel virtuozitatea tehnică a interpreților la tempouri foarte rapide. Astfel, be-bopul s-a îndepărtat de curentul de „popular music” (care are alt sens decât muzica noastră populară, folclorică) de dans și divertisment, devenind o formă artistică de sine stătătoare.
Trompetistul Miles Davis merită un loc aparte. El a participat în renumitul quintet al lui Charlie Parker la realizarea unor înregistrări care au devenit capodopere, dar a fondat apoi un stil original caracterizat printr-o frază sinuoasă și delicată și o sonoritate fără vibrato. Stilul cool, literal „rece” în opoziție cu jazzul „hot” fierbinte, privilegiază refuzul agresivității, recurgerea la aranjamente care reiau anumite procedee ale muzicii clasice(fuga,contrapunct) si o utilizare moderata a percuției. Pentru că mulți din artiștii fondatori ai noului gen proveneau din Los Angeles, stilul a fost supranumit „West Coast Jazz”. Noua tendință prindea rădăcini în arta lui Lester Young, al cărui stil relaxat și decontractat l-a făcut nu numai șef de școală pentru o generație de tineri saxofoniști, ci în realitate însă el a dat naștere unei noi concepții de jazz.
Iată cum defineștre André Hodeir stilul cool: „Pe plan foarte general se poate considera că este o tentativă spre o anumită concepție de puritate muzicală(…) care implică respingerea expresionismului hot și a procedeelor sale celor mai tipice(…) S-ar putea spune despre muzicienii „cool” că au introdus în jazz un nou „feeling”. Cu dânșii, jazzul devine o artă intimă, întrucâtva analogă cu ceea ce este muzica de cameră față de arta simfonică.
Pe plan analitic, concepțiile lor scot în evidență trei caracteristici principale: mai întâi o sonoritate cu totul deosebită de cele care fuseseră adoptate de școlile precedente; în al doilea rând, un tip de frază; în sfârșit, o concepție orchestrală care, cu toate că nu este esențială, nu este însă elementul cel mai puțin interesant al acestui stil”. Va urma. (Radu CIOBANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!