Istoria romanțată

Un destin implacabil

* Cum a dispărut satul Poiana Uzului

început de iulie 1850. La marginea unei pășuni înconjurată de o minunată pădure, din Valea Uzului, la 10 km de Dărmănești, așteaptă arendașul Vasile Șoșu. âși răcorește fața și mîinile în pîrîul „Groazei”, cu apă limpede și rece ca gheața. Nu trece mult timp și apare, călare, boierul Barbu Știrbey, proprietarul locurilor, însoțit de două slugi înarmate cu puști:
– Șoșule, cîte vite au furat astă-noapte, blestemații?, se răstește Știrbey.
– Au luat 10 vite, 40 de oi și 2 cai. Pe paznici i-au bătut și lăsat legați. I-am găsit dimineață!
Lui Barbu Știrbey nu-i mai rămînea decît să-și smulgă barba de supărare. Hoții trecuseră de mult granița în Transilvania. Nici „sare pe coada lor” nu le mai putea pune. Ce să facă? Singura soluție era să întemeieze aici un sat. „Cei ce se vor stabili aici vor avea grijă de toate, chiar și de pază”!, își zise el. „Astfel, scria cercetătoarea etnografă Iulia Văcărescu, au apărut primele 3 odăi (case), din zona fostului sat, lîngă pîrîul Groazei”. Abundența lemnului, „care le cădea pe case”, i-a atras și pe alții, așa încît în 1900 aici erau deja 20 de case. Erau case cu temelie solidă din piatră, acoperișuri din șindrilă și pereți groși din bîrne. în curte se pătrundea printr-o poartă dublă, acoperită, în care vrăbiile își făceau cuib. Oameni sănătoși, îmbrăcați în costumele locuitorilor de la munte, ce păstrau vechi elemente românești.
Totul părea frumos, minunat. Ba, în 1903, aici se ridică, la îndemnul unui preot ortodox, o bisericuță de lemn, cu pridvor și turlă asupra pronaosului. Oamenii își ridică, rînd pe rînd, case de-a lungul Uzului, formînd, așa cum spun etnografii „sat de tip răsfirat”. N-avea să țină prea mult. începe primul război mondial. Aflat la granița Ardeal-Moldova, inofensivul sat avea să fie făcut praf și pulbere de către nemții în retragere, încît „nici măcar o singură casă nerămînînd nedistrusă”. Ștergîndu-și lacrimile, sătenii din Poiana Uzului se reîntorc. âși refac gospodăriile, făcîndu-le mai înfloritoare. Da, chiar a fost o perioadă de adevărată prosperitate. Satul se extinde spre Sălătruc, în anul 1935 avînd 120 de case cu peste 600 de locuitori. Apar chiar o fabrică de… oțet și o uzină electrică. Dintr-un cătun apare altul: Pivniceni. Fericirea va ține pînă în 1944, cînd din nou trupele germane îl distrug. Locuitorii, totuși, se vor reîntoarce la vechea vatră. âși vor sufleca mînecile și se vor reapuca să-și construiască casele. în 1965, vatra satului cuprindea 80 de hectare. Și totuși… tinerii părăsesc satul. Mirajul orașului a fost mai mare! Un sondaj din 1966 arăta o populație îmbătrînită. Lovitura de grație avea să vină în septembrie 1969, cînd se hătărăște construirea unui baraj în aval de Poiana Uzului, în punctul „Pivniceni”. El va avea o înălțime de 82 de metri, o lungime de 313 metri, o suprafață totală de 353 ha și un volum de 90 milioane m.c. apă.
Ce se va face cu satul? Pentru a treia oară și de astă dată definitiv, cele 231 de familii vor fi strămutate la locul „Lanul Dumbrăvița” din satul Boiștea, comuna Dărmănești. Era septembrie 1969.
Boiștea? Un sat de tip „răsfirat”, va fi întărit cu prezența celor din Poiana Uzului.
Barajul „Poiana Uzului” e un important punct turistic, alături de o aleasă bază turistică, în timp ce din satul „Poiana Uzului” n-au rămas decît însemnări în monografii îngălbenite de vreme. (Eugen ȘENDREA)e

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!