Istoria romanțată

Medici, geambași și contracte medicale pe vremea străbunilor

Cum era viața doctorilor în urmă cu două secole? în primul rînd, total deosebită de cea de azi. Pe atunci, ei erau cei care își ofereau serviciile, chiar „fără vorbă”. Iată ce contract făcea la 25 septembrie 1809, un doctor în capitala Moldovei: „Dl.Pluscu Ignatie luînd asupră-și serviciul de medic regional 1n acest principat se obligă să fie cu domiciliul în orașul Iași, să viziteze toți bolnavii de cari va fi invitat și să contribuie din toate puterile pentru tot ce ar putea servi pentru ameliorarea sau însănătoșirea bolnavului (…) în caz de se ivesc în popor boli, se obligă să plece la fața locului spre cercetare și spre a lua măsuri operative; guvernul însă în acest caz va elibera numărul necesar de căruțe și bani pentru necesitățile de transport (…) Acest contract atît din partea boierilor Divanului cît și din partea lui Iordache Ruset, vistiernic, va fi respectat în timp de șase ani, așa fel ca ei să n-aibă drept în timpul unei boale îndelungate a doctorului Pluscu să-l destituie din funcție sau să-i ridice privilegiile acordate acestuia prin puterea contractului. Dimpotrivă, doctorului i se dă libertatea în orice timp să părăsească acest serviciu, înștiințînd despre aceasta cu trei luni înainte(…) Dacă în cursul timpului fixat în contract de doctor, nu va fi în stare să-și continue exercitarea funcțiunii, în acest caz Divanul Moldovei și vistiernicul (…) se obligă, după expirarea termenului de 6 ani, să-i achite pe lîngă toate, încă un întreg salar pe timp de un an”.
Află despre acest fel de contract și Stavri Moscu la 6 iulie 1810 și face următorul contract de angajare: „Eu, subsemnatul consimt să fiu medicul orașului Iași și mă oblig să vin în toate casele, unde sînt bolnavi în diferite stări, la cerere ziua și noaptea, fără nici o vorbă (!!!). în orice timp și la orice bolnav, la cerere, va trebui să plec și cu orice chip să mă străduiesc pentru ușurarea bolnavului și după posibilitatea mea, pentru restabilirea sănătății lui și pentru aceasta nu trebuie să cer de la bolnav nici o plată; ci să mă mulțumesc cu ceea ce vor binevoi să mă răsplătească suferinzii pentru acest serviciu, dar față de cei care nu vor fi în stare să mă răsplătească, dimpotrivă, mă oblig să-i cercetez, cheltuind chiar în folosul bolnavului”.
Dacă se va întîmpla să se îmbolnăvească un boier în satul său, mă oblig să plec acolo cu știința tutorilor medicali și după sosire, să pun toată puterea pentru restabilirea sănătății bolnavului. în caz că nu vor fi mulțumiți de serviciul meu în oraș și voi intenționa să părăsesc serviciul, atunci va trebui să dau de știre cu șase luni înainte domnilor tutori medicali, pentru ca ei în timp să poată căuta alt medic, precum și dacă Agenția medicală va fi nemulțumită de mine, va trebui tot în acest chip să mă înștiințeze cu șase luni înainte. Stavri Moscu, doctor”
De luat aminte, nu? Pînă în 1873, Bacăul „nu a avut un serviciu sanitar”. La „toate boalele și chiar la cei sănătoși și grași se lua sînge. De ei se ocupa „singurul” Tănase bărbierul. Mai erau și „geambașii”. Erau „mai cu samă dascăli de pe la biserici, care spuneau că tămăduiesc frigurile! (…) scriindu-le! La cei bolnavi de friguri „le scria o bucățică de hîrtie, în legea lor, și o dădea bolnavului s-o poarte la gît legată 9 zile, și-apoi s-o azvîrle pe o apă curgătoare, cînd vor fi lecuiți”. Dar „de la 1850-1860, eforia avea numai un om tocmai cu te miri ce, avea slujba ca măcar o dată pe lună să intre în fiecare casă și să întrebe: Sănătos? De-i răspundeau cei ai casei că sînt bolnavi, totuna era ca și cum i-ar fi spus că sînt sănătoși”. în schimb „oamenii săraci, cînd erau bolnavi se căutau cu… babe, care mișunau prin mahalale. Acestea căutau prin orice boală, și de multe ori căutau și pe alții cu dare de mînă, dîndu-le salcie 40 de zile și fumuri”. Rezultatul: „Se-ntîmplau multe morți, dar (…) se trecea cu vederea”
De ce această situație? Ne lămurește cronicarul Costache Radu: „Comuna (Bacău) trecea în buget cîte o sumă mică pentru doctoriile ce dădeau la cei nevoiași”. Boala cea mai răspîndită pe atunci era „oftiga”. „Oftigă! Cuvîntul acesta era purtat cu mirare din gură în gură, încît mai tot orașul se-ntreba cu grijă: Ce fel de boală așa ră e oftiga?” Aflăm că la Bacău „această stare a dăinuit pînă la 1873, cînd fu numit medic al orașului Dr.V.Mancaș. D’atunci se începe înjghebarea serviciului sanitar, punîndu-se în budget sume mai mărișoare pentru doctori gratuite (…) și an de an avea grijă să mărească mai mult acest serviciu și să aibă toate cele necesare”. Astfel, „la 1889 cumpără instrumente pentru suma de 800 de lei”. „Astăzi (an 1990), comuna are un serviciu sanitar mai bun. Singurul deces mai însemnat al căpitanului Munteanu „un jucător de cărți, care murise de oftigă”. Documentele consemnează că a avut „o înmormîntare frumoasă, adecă frumoasă că erau popi mulți, lume multă și… muzică”.

Eugen ȘENDREAea contractului. Dimpotrivă, doctorului i se dă libertatea în orice timp să părăsească acest serviciu, înștiințînd despre

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!