Eugen ȘENDREA
Căruța ușoară a poștei devenise un obișnuit al drumurilor noastre. Pe la 1857, călătorul V. Doze consemna, în vizita sa prin Moldova: „Șase sau opt cai înhămați la o căruță ușurică m-au transportat de la Galați la Iași. Surugiii, cu strigăte ascuțite, amestecate cu plesnetele bicelor, însuflețesc caii pe care îi stăpînesc ca niște eculieri de stepă, cu un talent vrednic de un ciric. Treceau ca o furtună, nimic nu oprea caii și surugii. Așa mi-am explicat superioritatea moldovenilor în arma cavaleriei ușoare. La fiecare stație, doi călăreți alergau în goana mare spre o turmă de 50 de cai slobozi la pășune; cu lovituri de bice aducea 6 sau 8 dintre ei, într-o clipă îi înhămau și începeau din nou să străbată spațiul cu aceeași impetuozitate. Costumele oamenilor, strigătele lor, plesnetul bicelor, aspectul unui peisaj plin de măreție și varietate, toate acestea dădeau cursei noastre repezi un caracter fantastic, amintindu-mi baladele germane. Un accident întîmplat căruței, care în Franța ar fi cerut o zi întîrziere, cu intervenția curelarului, a fierarului și a rotarului, fu solid reparat în cîteva minute, de surugii, cu ajutorul unor crăci și cîteva căpețele de funie”.
Despre aceste călătorii povestește și Nestor Urechia: „Strămoșii noștri, mai cu seamă de era vorba de o călătorie mai lungă, se preparau cîteva săptămîni mai înainte de termenul fixat. Și cîte discuțiuni, cîte conciliabule. Alegerea zilei plecării era temeiul unor discuții înfocate, căci grea era această alegere! Marțea e marțea, miercurea e prea aproape de joi, joi e la mijlocul săptămînii, vinerea cine se mai pune la drum? Sîmbăta era sfîrșitul săptămînii, duminica tot creștinul stă acasă, în familie. Rămînea lunea… Cît despre drumuri, acestea erau naturale, adică așa cum le lăsa Dumnezeu. Hopuri grozave, prăpăstii nenumărate, oceane de noroi pe timp de umezeală, nori nepătrunși de praf pe timp de uscăciune, iată plăcerile care-l așteptau pe călător!”
La mare preț erau surugii, „oameni veseli, mereu călări, mereu gonind, dar cu prea mare slobozenie la vorbă. Legendară a rămas pățania mitropolitului Veniamin: „Sfințenia călătorului impunea surugiilor, care nu îndrăzneau să dea drumul vocabularului lor împănat cu oarecări exclamațiuni, în care sfinții de tot felul și multe alte lucruri erau invocate. Ce se întîmpla însă? Caii neobișnuiți cu noul cast vocabular întrebuințat de conducătorii lor, la primul făgaș mai adînc stătură pe loc, înțepeniți. Hi, murgule voinic! Hi, breazule cel al tatii! Inainte, bălana maichii, că duci pe înalt prea sfîntul! Nimic! Trăsura nu se urnea din loc… Acoperindu-și cu groază fața, astupîndu-și urechile, mitropolitul Veniamin fu obligat a permite surugiilor să-și îndemne caii cum știau ei, surugește!”
Și iată cum se călătorește: „Trei cai sînt călăriți pe deșelate, de trei surugii, care așteaptă flegmatic, cu biciul în mână, să fie gata. La acest moment te ghemuiești cum poți pe patul de fîn fermentat cu care, drept scaun, este umplută căruța. Dai semnalul de plecare. Atunci, primul surugiu scoate un țipăt ascuțit, sălbatic, descriind cu biciul cercuri în jurul capului și pleci fără reazem de nicăieri, agățîndu-te de marginile echipajului tău, precum un călăreț neiscusit se ține de coama calului care a luat-o la goană. Funcțiile celor trei surugii nu încep decît dincolo de bariere, cînd primul pornește să urle în mod, aici trist, aici vesel, totdeauna discordant, pînă ce răsuflarea îi lipsește. Al doilea îi succede, apoi al treilea și în fine, cel dintîi începe din nou, acoperindu-și cîntecul cu gesturi furioase, lovind cu bice zgomotoase și picioare nebune, așa că ardoarea cailor să nu se poată înmuia un singur moment. Surugiul, de îndată ce a dat drumul la al său do din piept, uită tot, sau mai bine zis nu-și mai aduce aminte decît de trei lucruri: gîtleju-i, biciu-i și caii. Vehicolul și călătorul sînt pentru el accesorii nedemne de atenție. El străbate spațiul fără calcul. Șanțuri, gropi, torente, tufișuri, nimic nu-l sperie, nimic nu-l oprește. Caii, de altminteri, îl ajută minunat. Ei mănîncă spațiul cu o impetuozitate extraordinară. O roată se rupe, căruța șovăie, pierde echilibrul, răstoarnă pe călători, îi rupe coastele, și totuși își urmează drumul, săltînd ca o minge elastică. Călătorul geme, cheamă, strigă în gura mare după ajutor. Degeaba. Surugiul n-aude, nu vede. Sosit la stație, și numai atunci, bagă el de seamă că-i lipsește o roată și…călătorul!”.
Lasă un răspuns