Ținutul Bacăului, situat în inima Moldovei, avea să fie un important centru de comunicație. Vestitul „Drum moldovenesc”, ce făcea legătura între Marea Nordului și Marea Neagră, trecea și prin Bacău. De aici, paralel cu vadul Bistriței, prin Orbic și Podoleni, se ajungea la Piatra Neamț. De la Adjud, prin Tîrgu Trotuș, un alt drum mergea spre Brașov, iar „Drumul Ghimeșului” se strecura prin trecătoarea Palanca. Renumit era și „Drumul cel mare al Bacăului”, care făcea legătura, prin Valea Cobâlelor, între Bacău și Vaslui, drum cunoscut și sub denumirea de „Drumul tătarilor”. Aceste drumuri erau întretăiate fie de două mari cursuri de ape, Siret și Bistrița, fie de un adevărat păienjeniș de pîraie. Pentru a înlesni trecerea peste ele, încă din vechime s-au construit poduri. Cel mai vechi pod existent în județul Bacău se găsește la Gârbovana, comuna Ștefan cel Mare. El a fost ridicat de Ștefan cel Mare și l-ar fi costat, conform tradiției, pe domnitor, „un kertic domnesc de 2.000 oca de sare”. Podul are o lungime de 14 metri și lățimea de 5 metri, fiind construit din piatră brută cu mortar din var.
Dintre toate rîurile, cel mai dificil de traversat era năbădăioasa Bistriță. Sate întregi de pe malurile apei, cum ar fi Gherăiești, Arămești, Bădiceni, Radomirești, Letea, Șerbănești, „se specializaseră” în trecerea rîului, avînd permanent „oameni de strajă la vaduri și poduri”. Numai Gherăieștii dispuneau, la 1774, de „20 de poduri la Bistrița”. Deși construcția unui pod necesita cheltuieli mari, a fi proprietarul lui era un lucru rentabil. Devin proprietari de poduri boieri, răzeși cu stare sau chiar călugări. „Pentru trecerea rîurilor Siret, Bistrița și Trotuș se plătea brudina: 6 bani pentru calul sau boul de la căruță încărcată, 2 bani cal sau bou, dar căruța goală, 200 bani pentru 1 000 de oi…”.
Un sătean, Ștefan Tire, cumpără la 13 iulie 1648 „un pod peste Bistrița” de la Grigoraș Șchiopul din Șerbănești. Cătunul Arămești prosperă datorită existenței și exploatării unor vaduri și poduri. La 23 august 1696, „un vad” este lăsat chiar moștenire „unor săteni”. Ceva mai tîrziu, în 1754, aici funcționa „un pod umblător”. Un alt sat, Bădiceni, azi dispărut, avea „un pod umblător pe Bistrița cu dubase”. Pe la mijlocul secolului XIX existau „trei poduri de lemn altădată întinse peste apa Bistriței în dreptul orașului”, unul „al lui Beizadea Costache la Săucești, în partea de sus și altul al Călugărilor, așezat în partea de jos”, la care se adăuga al treilea, „la mijloc a lui Dimitrie Cracte” în 1874. Aceste poduri erau, însă, niște jucării în calea apelor învolburate. Abia peste 12 ani, în 1886, s-a ridicat peste Bistrița un pod solid din „plăci masive de fer, în lungime de 314 m. Pe ambele părți era prevăzut cu trotuare de lemn”.
Spre sfîrșitul secolului XIX, la construcția podurilor începe să fie folosit betonul armat, cum s-a folosit la podurile de la Răcătău, Rogoaza și Buhuși.
În 1881 se face, de către Anghel Saligny, podul de fier de la Onești, peste Trotuș, iar un altul peste Siret, la Buhoci, „cu trei deschideri, de cîte 85 m, cel mai mare care există”.
Deplasarea pe drumurile noastre era o adevărată aventură. Drumul de la Iași, prin Bacău, la Tîrgu Ocna se făcea în 31 de ceasuri, el fiind împărțit în poște („o poștă fiind egală cu 20 km sau 7.000 de stînjeni sau 4-6 ceasuri”). În 1846 Vasile Alecsandri scria: „…Plecați după-amiază din Iași în calești elegante, ajungem abia pe la ceasurile 11 la Tîrgul Frumos în trăsuri oarbe de glod din urma unei ploi mari, care ne apucă pe drum. Acest potop fără veste ne face să rătăcim drumul și ajungem peste două ceasuri la malurile unui lac pe un drum brăzdat de făgașuri. Ne primejduim viața la fiecare pas, fără ca totuși să nu rîdem și să nu cîntăm”.
Iată cum descrie Rodica Rosetti călătoria de la Căiuți la Brașov: „În anul 1860, sănătatea tatei ne-a silit să plecăm la Viena. S-a ales calea prin Ardeal și am plecat cu cele două trăsuri și două brașovence. Una dintre cele două trăsuri era cupeaua mamei și cealaltă un vehicul monumental care merită o descriere specială. Închipuiți-vă un feli de diligență închisă, avînd pe lîngă obloane cu geamuri, alte geamuri în dreapta și stînga fiecărui oblon. Dinapoi era un fel de divan pe care puteau șădea comod trei persoane mari, iar în fața acestui sedrier erau două scaune largi, despărțite unul de altul printr-un fel de coridor încrucișat prin care pătrundeai spre fundul trăsurii…; sub capră, un fel de boltă prin care se prelungea coridorul despre care am vorbit, formînd două încăperi, fiecare avînd ușa ei: una din acele încăperi era o cameră pentru provizii. Pe acoperișul trăsurii, înconjurat cu un fel de gratie, încăpeau o mulțime de cufere și de alt bagaj. La acest vehicul de fabricațiune engleză, erau înhămați dosiprezece cai de poștă”. (Va urma). (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns