August 1896. Capitala pare prinsă ca într-o menghină de foc. Soarele își face de cap. Căldură mare… În „grădina de vară” a cîrciumei „La Iordache”, se aud acordurile unui vals de Strauss. Printre zăbrelele văruite se zăresc mesele încărcate cu halbe de bere „cu guler”, rece de la gheață. De la un grătar, mirosul de cîrnați pripți te prindea de nas și te făcea să înghiți în sec:
– Să trăiești, coane Călinescu! zise avocatul Ionescu, ridicîndu-și pălăria.
– Toată onoarea din partea mea, doctore Mihăescu! Ce mai faci?
– Păi, mă îndrept spre casă. Am o foame de lup!
– Nu vorbi de frînghie în casa spînzuratului. Nu vezi ce miros nebunesc de cîrnați răzbate pînă în stradă. Șmecher mare, nea Iordache! Da, hai să vedem cum sînt!
În „grădină”, patru chelneri, se învîrt, răspund la comenzi, se duc, iar se întorc, făcînd pe plac clienților. Cei doi se așezară la o masă:
-Garson! Te rog două beri reci și două porții de cîrnați. Vezi să fie cît mai proaspeți!
– S-a făcut boierule. Vineee băiatul!
Imediat apărură halbele.
– Dar, cîrnații?
– Știți, la noi aceștia se fac pe loc. Din nenorocire n-au sosit mațele. Probabil s-a îmbătat, nea Fane cel care ne aprovizionează. Dar, se rezolvă repede…
– Păi, fă ceva că sîntem morți de foame!
Ei, ce-ai mai citit?
– Azi, am luat „Avangarda”. Directorul de la gazeta-revolver, ține cu tot dinadinsul să-și frece el coatele de poeții, prozatorii, criticii, pictorii și artiștii cu nume. Scund, îndesat, gros și gras, nu știa nimic, dar se pronunță despre orice gravitate, neluînd în seamă ilaritatea pe care o stîrnea. A ajuns și primar de sector sub vechile general. Într-o zi, intră agitat în local și se adresează unui ziarist:
– Dragă, îmi trebuie un titlu, știi… cu aniversarea italianului ăluia…
– A lui Cervantes?
– Păi, spune și tu „Comemorarea marelui Cervantes”.
– Țtt! Vreau ceva mai tare.
– Bine! Atunci spune așa: „Centenarul… de trei sute de ani de la nașterea ilustrului”… de ce nație zici că era?
– Păi, … italian.
– Da, italian… de la nașterea ilustrului poet latin Cervantes. Și, agramatul director de ziar s-a declarat foarte mulțumit și articolul scris de alt analfabet a apărut cu acest titlu:
„Centenarul de trei sute de ani!”
– A, stai să vezi cu unul dintre reporterii de la ziarul „Dimineața”. Ziaristul era foarte vanitos. După fiecare reportaj se umfla în pene:
– Ai văzut?, întreba el pe fiecare. Am un reportaj formidabil!
Și, fiecare îi cînta în strune. Fiecare, nu și cel „isteț”. Într-o zi, reporterul în chestie primește un telefon:
– Am citit reportajul dvs. Emoționant. Vă felicit!
– Cine e, vă rog, la telefon?
– Caragiale!
– Vă mulțumesc, maestre!
A doua zi, alt telefon:
– Rar, mi-a fost dat să citesc ceva mai important. Dă-i înainte!
– Cine e, vă rog, la telefon?
– George Coșbuc!
– Vă mulțumesc, maestre, sînt mișcat.
A treia zi, alt telefon:
-Bravo, tinere. Sînteți extraordinar!
– Cine e, vă rog, la telefon?
– Generalul Georgescu!
– Să trăiți, domnule general, sînt măgulit!
A patra zi, alt telefon:
– Niciodată în viața mea n-am șetit așa-șeva! E un reportaj exșepțional!
– Cine e, vă rog, la telefon?
– Mihail Kogălniceanu! (mort în 1891).
Reporterul a înțeles, stimate amice cam tîrziu, ce-i drept, că un confrate și-a bătut joc de el.
– Dragă, dar ce mai fac cîrnații noștri? Garson!
– Domnilor, patronul își cere scuze. Nevolnicul ăla de nea Fane, tot n-a venit cu mațele. Bucătarul nostru vă oferă, în schimb, niște porții de tocătură, făcute pe grătar. Eu am gustat și vă spun că n-o să vă pară rău…
– Bine, adu ce-i aduce. Nu mai rezistăm!
– Cam mici porțiile astea, nu găsești, băiete?
– Mici, dar gustoase. Ia vedeți, cum este?
– Ai dreptate. Sînt nemaipomenite.
– Cum să-i zicem șotiei astea?
– Păi, dacă-s mici, „mititei” să le zicem!!!
A doua zi, „La Iordache” lumea cerea mititei. De la el, „mititeii” au sărit la vecin, de la el în tot Bucureștiul.
Cînd au apărut mititeii la Bacău?
Nu există nici o sursă documentară. Cele mai vechi liste de „Meniuri” din Bacău, nu includ celebrii de-acum „mititei”. E de bănuit că au fost produși și oferiți publicului, la un an sau doi.
„Moda mititeilor”, însă a prins foarte bine la Bacău. Grădinile de vară băcăuane se întreceau cu oferta. „Avem cei mai buni mici din țară”! În cîțiva ani, nu se mai putea concepe vreo grădină sau chiar cîrciumă fără „mici-mititei”, iar tandemul era, „Bere-mici”. Sfîrîiau mititeii în grădina lui Drăgan”-Borțosul”, la „Gherăiești”, în pridvorul „Cazinoului” din Slănic-Moldova, în Centrul „Vechi” cu iz boieresc de la Tg.Ocna, sau în stațiunea „Sarata”. Nici războaiele n-au făcut dispăruți mititeii românești. Mai mult, s-au răspîndit în toată țara.
Ce sînt ei astăzi? Nu vă supărați, dar sînt chiar un simbol tradițional! Ei, ce spuneți, n-ar fi bine să luați cîțiva mici și-o bere! (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns