Durerile de dinți există, se pare, de cînd omenirea. Dar cine făcea extracțiile dentare în trecut? În piețele apusene, printre legume și fructe apăreau „Vindecătorii”. De obicei, aceștia erau străini, și pentru a-și atrage clientela se îmbrăcau în costumele comedianților și bufonilor. Drept patroană și-o aleseseră pe Sfînta Apolina, a cărei intervenție era eficace mai ales în ușurarea durerilor de dinți. Anumite spații din piețele publice se rezervau acestora, după care își înălțau tarabele și le numeau pompos ” teatre”. Erau, de fapt, ciudate cabinete dentare și dughene de spițerie. Dar și atunci, ca și acum, ca să funcționeze aveau nevoie de o autorizație. De obicei, autoritățile o dădeau pentru scurt timp, cu condiția „ca nimic indecent să nu fie spus sau jucat”, și nu o reînnoiau prea ușor. Ca urmare , „Vindecătorii” trebuiau să se grăbească să adune mulțimea în jurul „teatrului”, să opereze extracțiile și să adune banii. Printre ei se întîlneau oameni de toate condițiile, „de la sărmanul care își ducea singur cutia cu medicamente sub braț, pînă la cel care purta după el o întreagă bandă de ajutori”. Vindecătorii celebri, îmbogățiți, aveau trupe de comedianți și lachei în livrele scumpe. Înaintea lor, deschiderea o făceau toboșarii, care străbăteau străzile adunînd suficientă lume. Apoi intrau „în scenă” „Vindecătorii”, care executau „balete grotești”, farse grosolane și debitînd „aluzii umoristice”. Se aduceau în față la „gură cască” gelatină de viperă, pudre dentare extrase din măduvă de iepure, labe de sconcs, șopîrle sau rîme uscate cărora le lăudau calitățile. După atîta reclamă, „Vindecătorul” examina dantura pacienților „smulgînd dinții fără dureri” și lăudîndu-se că el este mai priceput decît confrații săi.
Deveniseră așa de numeroși, mai ales în orașele mari, încît formau adevărate „legiuni”. La Paris, de pildă, erau vestiți Tatarin și Mendor, un baron „de Grattelard”, un signor – Ilironymo Ferranti d’Oroieta și Thomas, cunoscut mai ales pentru talia uriașă și lărgimea hainelor sale. Reclama – sufletul comerțului! Ei arătau curioșilor șerpi înspăimîntători în sticle și anunțau că timp de 15 zile vor smulge gratis dinții „de bucurie pentru fericita naștere a monseniorului Dauphin și cu această ocazie va da luni 19 prezent, luna septembrie 1729, o masă publică pe Pont-Neuf de dimineață pînă seara și va da ca desert… un mic foc de artificii”. Gîndiți-vă cu ce plăcere luau masa acolo cei ce aveau să-și scoată dinții sau cei ce o făcuseră!…
Acești smulgători de dinți s-au bucurat totuși de penelul unor mari maeștri ai Evului Mediu, printre care și Gerard Don, von Ostade, David Thenias sau gravurile lui Basse și Dolly.
În Moldova, vindecătorii purtau numele de „bărbieri”. Pe la curtea lui Ștefan cel Mare sînt amintiți „Hermann bacalaurio în medicină”, astrologul Batista de Vesentino și Ion Bărbierul, de fapt genovezul
„Maestro Zoano barbero”, care se ocupa de „lăsarea de sînge, vindecarea rănilor, tuns și ras și, desigur, scoaterea măselelor”. Tot pe la curtea marelui Ștefan trec Isac Beg – chirurg evreu spaniol, sol al Șahului persan Uzum Hasan, apoi în 1488 Solomu – „un vraci cazac ascuțit la minte și cu barbă roșie, trimis al Hanului Mengli Ghirai din Crimeea”. Peste puțin timp în cetatea Sucevei apare și Don Antonio Branca, preot sicilian, dar și chirurg, specialist în smulsul dinților, dar „și mare meșter în repararea nasurilor tăiate”, iar de la 1 august 1502 bătrînul medic Matteo Muriano. Venețienii îl vor trimite, și ei, pe tînărul doctor Hieronim di Cesena la Suceava, pentru ca la 7 decembrie 1503 să vină pentru vindecarea domnului Leonardo Masari, un hekim (chirurg) trimis de Menghi Ghirai și un „bărbier” din Buda care făcea de toate, inclusiv scoaterea dinților stricați.
Tîrgul Bacăului nu se deosebea cu nimic de celelalte. Străbunicii și bunicii noștri își amintesc că singurii care oblojeau și scoteau dinți erau bărbierii. Ei puneau ventuze, aplicau lipitori, apoi îți legau măseaua și, „proptindu-se cu o mînă de piept, cu cealaltă trăgea brusc măseaua care zbura prin aer”. Îți dădeau „un pahar cu apă să-ți clătești gura și o drojdie să-ți amorțească rana”. În săpăturile arheologice din 1971-1972, efectuate de arheologul A. Artimon în curtea catedralei „Sf. Nicolae” s-au găsit mai multe pietre de mormînt, printre care și cea a lui „Constantin Bărbierul”. Pînă în 1873, cînd a fost numit medic al orașului V. Mancaș, „orașul nu a avut un serviciu medical care să deie ajutor oamenilor săraci la caz de boală, care să le hultuiască copiii, să li ajute femeele la facere, să le vindece dinții”. Costache Radu scria: „Nu pot să-mi dau samă cum era știința doctorilor p’atunci , dar țin minte că mai pe la toate boalele și chiar la cei sănătoși și grași să lua sînge” adăugînd: „Și acel ce făcea această treabă după porunca doctorului era singurul Tănasă Bărbierul care lua sînge cu lipitori și cu lanțota. Singurul bărbier din tîrg care tundea oamenii și care le scotea măselele puindu-le piciorul în piept și cleștele în gură”.
De la Tănase Bărbierul pînă la extragerile moderne de astăzi a fost o cale lungă, grea și dureroasă.
Eugen Șendrea
Lasă un răspuns