După 1970, în Bacău au început demolările masive. Justificat, sau nu, au dispărut maghernițe, dar și unele clădiri cu valoare istorică și arhitectonică. În aprilie 1974, printre casele demolate s-a numărat și a lui – să-i spunem convențional, Vasile Valerian. Din nefericire, el cumpărase casa pe baza unei „zdelci”, o bucată de hîrtie care
n-avea valoare juridică. Ca urmare, nu a primit nici despăgubire, nici apartament. Au urmat luni de zile de chinuri, întreaga familie dormind sub cerul liber. Firește, Vasile Valerian s-a dus să-și spună „oful” organelor locale de partid:
– Tovarășe secretar, am rămas fără casă, stau cu cei doi copii și cu nevasta sub cerul liber. Vă rog să mi se aprobe un apartament, imploră Vasile Valerian.
– Măi tov-ule, dumneata n-ai acte și nu primești casă. Asta este. La revedere!
Nici alte audiențe n-au avut ecou. Desnădejdea pusese stăpînire pe el. Se hotărî să se răzbune pe cel ce nu-i dădea locuință. Mai întîi a
aflat unde locuiește. Apoi, peste drum, în grădina unui vecin, și-a stabilit ascunzișul. De aici, timp de o săptămînă a urmărit orice mișcare. De obicei la 7.30 venea mașina care-l ducea la serviciu pe stăpînul casei. În jurul orei 10.00 pleca soția în oraș, iar la 10.30 „fata din casă”, cu o sacoșă, se îndrepta spre piață. Între orele 10 și 12 în locuință nu mai era nimeni. Pe 3 septembrie, exact la ora 10 dimineața, Vasile Valerian, după ce se convinsese că de la „tovarășu’ ” toți plecaseră, ieși din ascunzătoare. „Am deschis portița și am intrat în curte. Inima îmi bătea cu putere, iar frica pusese stăpînire pe mine, povestește Vasile Valerian. Scot la iuțeală șurubelnița din buzunar și o înfig în marginea geamului. Apăs și geamul cedează. Trag cu coada ochiului spre stradă. Am avut noroc. Nu mă văzuse nimeni. Sar în interior. Lucruri cum nu mai văzusem: mobilă scumpă, bibelouri, tablouri, dintre care unul e o reproducere a „Monei Lisa”, un birou sculptat. Cotrobăiesc prin sertare și găsesc 22.000 de lei, o avere ce reprezenta salariul meu pe un an de zile, iar într-o cutie de metal dau de 5 napoleoni de aur. Bag banii în sîn, iau aurul în buzunarul hainei. Dau să ies, cînd zăresc în cuier o superbă haină de piele și o pușcă de vînătoare. Fac, la repezeală, haina sul și o învelesc într-un ziar. Am stat în cumpănă, să iau ori să nu iau pușca. Renunț. Sar geamul și ies în stradă. Emoțiile mă paralizaseră cu totul. Mergeam ca un automat. Abia la piață am îndrăznit să întorc capul să văd dacă nu-s urmărit. M-am oprit și am băut două halbe de bere pe nerăsuflate”.
Firește, furtul la unul dintre șefii partidului a iscat o adevărată furtună. Miliția băcăuană era în alertă maximă. Recidiviștii, suspecții sînt chemați și anchetați. Sectoriștii fac eforturi disperate să prindă un fir. Zilele treceau și hoțul încă nu fusese capturat. De la partid, telefoanele îi înebuneau pe milițieni… Dar, iată că într-o zi un plutonier relatează că un oarecare Pârău, recidivist, a vrut să cumpere o haină de piele, deosebită, de la un prieten. Acesta cerea, însă, prea mult. „Tovarășe milițian, de unde să aibă el o haină de piele, cînd abia are cu ce se îmbrăca! Numele lui e Vasile Valerian”. „Vasile Valerian? Parcă ăsta a făcut pușcărie…”. Se verifică urgent cazierul și… „într-adevăr, acesta e omul nostru!” Imediat sînt cercetate toate locurile pe unde el ar putea să se ascundă. Este căutat la rude, prieteni, foști colegi de pușcărie. Gara, autogara sînt puse sub observație. Dar, Valerian dispăruse. De două zile el era în Tulcea. Aici, ducea o viață de nabab.
„Ajuns în Tulcea, n-a fost nici o problemă să intru în lumea interlopă, mai ales că bani aveam. Printr-un fost coleg de facultate, Boynuegri-Gît Strîmb, mi-am găsit o gazdă. Ziua dormeam, iar noaptea era a mea: băutură, mîncare, femei. La un moment dat aveam două turcoaice – Aișe și Zeyneb. Credeam că mi s-a pierdut urma. Habar n-aveam că fotografia mea era difuzată peste tot. Cu ele m-au găsit „băieții”. În buzunar mai aveam doar 6 mii și ceva de lei…”.
EPILOG: Vasile Valerian a revenit la Bacău abia în 1980. Nu numai că nu avea apartament, dar nici familie, nici prieteni. Și asta doar dintr-o stupidă răzbunare… (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns