Istorie la purtător…

A dărui o carte este un gest de mare spiritualitate și de noblețe sufletească. Cu atît mai mult atunci cînd cartea dăruită nu este una oarecare, ci chiar „Biblia de la București”, tipărită în secolul al XVII-lea cu binecuvîntarea Mitropolitului Dosoftei și ajunsă, iată, la Onești grație P.S. Ioan Selejan – episcop al Harghitei și Covasnei. Predosloviei din episodul anterior despre carte – în general, și în special despre cartea religioasă, îi adăugăm rîndurile ce urmează:

Excepționala viață duhovnicească, în țară și în exil, a marelui cărturar, munca pentru consacrarea limbii poporului în serviciul liturgic din perspectiva urmăritului progres cultural ca mijloc de edificare a conștiinței naționale stau la baza aprecierii unui scriitor contemporan: „Mitropolitul Dosoftei este Eminescu al secolului al XVII-lea”, iar doamna academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga considera că „Psaltirea pre versuri tocmită este în cultură și literatură ceea ce este Voronețul în pictură”.
Cunoscător al realităților timpului său în hățișul lor, Dosoftei s-a gîndit că nu-i va fi prea bine sub domnitorul Constantin Cantemir ucenicului și iscusitului Mitrofan de la Bisericani, ieromonah, din 1682 episcop de Huși și i-a dat în bagaje documente de mare valoare, cu poruncă de a se îndrepta spre curtea lui Șerban Cantacuzino – domnul Țării Românești, care, analizîndu-le, aflîndu-i priceperea, l-a numit conducător al tipografiei domnești și supraveghetor tehnic al ediției care în doi ani de muncă avea să fie „Biblia lui Șerban Cantacuzino” sau „Biblia de la București” (e adevărat, pe cheltuiala domnitorului, însă ponderea materialelor și munca tipografului supraveghetor fiind contribuție moldovenească), prestigioasa activitate în domeniul traducerilor religioase la Iași condusă de Dosoftei fiind bine știută. Primele traduceri și tipărituri integrale ale „Bibliei…” la popoarele ortodoxe sînt: 1688 – românii, 1798 – ucrainenii, 1868 – sârbii, 1876 – rușii, secolul al XX-lea – greciii. Pentru meritele sale, Mitrofan a fost înscăunat episcop al Buzăului, avînd contribuții în întărirea conștiinței de unitate națională, printre numeroșii tipografi și gravori din jurul lui putînd fi amintit Antim Ivireanul (adus în 1691 de la Istambul de domnitorul Constantin Brâncoveanu).
„Biblia…” – lucrare plină de prospețime și frumusețe, înseamnă prima ediție integrală, importantă realizare filologică izvorîtă din politica culturală a lui Șerban Cantacuzino, momentul afirmării depline în cult, efortul cărturarilor clerici din cele trei părți feudale românești vreme de un veac. Iar dacă din momentul apariției „Bibliei…” pînă la noi au trecut 300 de ani, „biruit-au gândul” bun să măsurăm tot atîția înapoi pe axa timpului, de la 1688 și aflăm că domnitorul moldovean Petru I Mușat (1375 – 1391) a considerat că e bine a se întemeia mitropolie în Moldova, dar nu cu vlădică din Grecia, ci din familia domnitoare, așa că a fost „uns” la Halici (pentru că avea competență) Iosif; după 16 ani fapta de la 1385 a fost recunoscută de către Patriarhia ecumenică în vara anului 1401 sub Moldova lui Alexandru cel Bun. Deci, de peste 600 de ani moldovenii au Mitropolie, motiv de mare bucurie!
în mijlocul arhitecturii moderne ieșene, Casa Dosoftei – azi, Muzeul tiparului, purtînd patina vremii, poate fi comparată cu vreo nacelă de vehicul cosmic, dar este locul harnicelor teascuri de altădată; este o istorie la purtător, poți afla despre speranță, rezistență, credință și năvăliri străine, construcția fiind vie și întreagă de peste 320 de ani în liniștea ei; se schimbă doar oamenii cu numele și poveștile lor de viață. Mesajul îl sporește de-alături biserica Sfântul Nicolae Domnesc, ea vorbindu-ne și de vocația ridicătorilor de construcții îndrăznețe, de intervenția arhitectului francez Andre Lecomte du Nouy, care – reparînd-o, nu o va fi modificat atît de mult ca pe alte lăcașuri. Cu ochii și puterea minții, căutînd la faptele trecute, cu încîntare și tristețe pentru graba cu care pășim pe lîngă scumpele dovezi, cu încîntare și admirație constatăm că iconografia, pictura bisericească ni-l prezintă pe vrednicul de pomenire Dosoftei ca sfătos, așa cum îi stă bine celui ce trebuie să convingă, dar e de presupus că va fi fost și sever, vehement față de nelegiuirea ostașilor lui Sobieski, care prădau vase de cult din aur și argint și pietre scumpe, deopotrivă energic față de susținerile lui Simion Dascălul cum că românii ar fi urmașii răufăcătorilor romani scoși din închisorile Romei și colonizați. Astfel, încercăm să ne dăm seama de reperele unui timp, de smerenia-i binecunoscută, de rezerva-i față de onorurile lumești trecătoare, atitudine ce multora dintre noi ne scapă regretabil; așa, ajungem iar la spusele părintelui Ioan care ne sfătuia să ne întărim grija și credința deoarece „…am scormonit în cenușa istoriei și am găsit acel foc sacru încă arzând în vetrele românilor (…) deoarece la București mulți cred că suntem la marginea lumii, am luat această cruce pe care scrie „Harghita și Covasna” și atât timp cât Sfântul Sinod o va lăsa pe umerii mei, am s-o duc”; în final, atenționa: „Când ți-ai pierdut limba și tradițiile, înseamnă că ți-ai pierdut neamul, iar când ți-ai pierdut neamul poți să afirmi că ți-ai pierdut și țara!”.
în perioada Crăciunului apare și se dezvoltă în mod progresiv o agitație tonică, optimistă – pregătirea pentru bucuria fără egal a speranței, mîntuirii; miracolul întrupării Domnului, vestea regăsirii de sine, chemarea pămîntului și glasul străbunilor. Duh românesc revărsat care-și caută izvoarele, Crăciunul este iubire, sărbătoarea celuilalt – de lîngă noi sau din fața noastră. Ei bine, tradițiile noastre, ca sumă de datini și obiceiuri (colinde, cîntece de stea etc.) vin și din neobositele strădanii ale scrutătorului de căi și metode pentru modelarea viitorului, Sfîntul Ierarh Dosoftei, din pleiada de preoți care au desfășurat o uriașă activitate catehetică în popor împărtășind acestuia adevărul de credință prin folclorul religios. în țara colindelor vestitoare a marii minuni încă nu s-au stins acordurile vrăjite, noi încă mai sîntem învăluiți în lumea acestora. Peste foarte puțin timp se vor sărbători, la Onești, 78 de ani de lectură publică, din care ultimii aproape șase ani în noul sediu. La întrebarea despre impresiile celor ce-i trec pragul bibliotecii municipale, purtătoarea de cuvînt – doamna profesoară Elena Șerbu -, răspunde cu prea mare modestie: dintre cele mai elogioase, mai pline de admirație. Este bine știut faptul că o echipă de vreo 50 de oameni, bine condusă de doamna directoare, profesoara Niculina Cozma, se întrece în căutări și modalități pentru a corespunde cerințelor de confort cultural și artistic ale vizitatorilor. La paleta largă de dotări poate că ar veni bine o vitrină proprie a „Bibliei…”, expusă la vedere publică, din care – vorbitoare în solitudinea ei, să ne spună de marea acumulare iar noi, trecînd pe lîngă onorantul loc, să descoperim cel puțin mental.
Românii au fost de cinci ori lîngă Premiul Nobel pentru Literatură: în 1910 – prin I.L. Caragiale, în 1940 – prin Liviu Rebreanu, în 1950 – prin Tudor Arghezi, în 1960 – prin Lucian Blaga și în 1980 – prin Nichita Stănescu. Cred că ar fi motiv și prilej de sinceră bucurie ca, trecînd pe lîngă comoara de carte ce a inspirat și aceste rînduri, să preluăm spusele Maestrului de la Mărțișor: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris…”, la care să adăugăm, de ce nu, și: „…recunoștință și dragoste cui te-a dăruit!”. (Corneliu Cristea, Onești)ea vorbindu-ne și de vocația ridicătorilor de construcții îndrăznețe, de intervenția arhitectului francez Andre L

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!