Istorii cu zîmbete

Cu arcanul la armată

„Adio, arme!” Armata nu mai sperie astăzi pe nimeni. Serviciul militar obligatoriu va rămîne doar istorie. Dar înainte vreme nu se concepea ca un bărbat să nu „facă” armată. Nici o fată nu se căsătorea cu iubitul dacă acesta nu avea încheiat stagiul militar obligatoriu. Pe la 1850, cînd mîna de lucru era destul de rară, mai ales la țară, la cătănie se lua cu arcanul. Cronicarul C. Radu ne povestește: „în vara anului 1857, tată-meu mă dădu la isprăvnicie ca să scriu, ca să nu bat lela, cum zicea el, toată vacanța cea mare, căci prin septembrie era să mă ducă la Academia din Iași. Scriam la masa unui bun cinovnie, care era și cap de masă. Se vede că tot aici erau și lucrările pentru flăcăii ce se luau la oaste. într-o zi, intră în cancelarie un flăcău legat cobză și adus de doi mazili. Flăcăul era ca un stejar. Aflând și eu că acela era prins pentru oaste, ziceam în mine: «Două zeci d’aiștia bate osută de turci». Mazilii dădu hârtiile capului și acesta citindu-le, aruncă vro câteva dojeni flăcăului, că de ce a fugit prin pădure. în urma flăcăului a intrat și un țăran cărunt, care se închină până la pământ înaintea șefului:
– Cine ești tu?, îl întrebă capul de masă.
– Tata băeatului.
Nu am văzut ce s’a urmat, dar capul se scoală și vorbește afară cu tata băiatului multă vreme. Se întoarce și-mi zice să scriu, poruncă la județ. Așa cum mi se spune să scriu, făcea observații județului, că trimite la oaste flăcăi betegi, și că să trimeată altul. Pentru scris mi-o dat și mie tata băietului, un bișlic de patru lei. Flăcăul a fost deslegat și a fugit ca un iepure”.
închei cu un fapt absolut real, consemnat în 1872 de către „Calendarul pentru români” din Iași: „într-o zi, trecând un recrut pe sub ferestrele generalului comandant al garnizoanei, văzu un papagal foarte frumos la acea fereastră; fiindcă nu văzuse o asemine pasăre și mirându-se pre mult, ea îi zisă: „Bună dimineața”; recrutul nostru, necunoscând ca o pasăre să vorbească, pusă mâna la chipiu și speriet băigui, crezând că generalul îi vorbise, zise: „Iertați, Excelență, am crezut că sunteți o pasăre”.

Chefuri din vremuri apuse

Trecînd călare pe Ulița Mare, Grigore – fiul preotului din Rebrișoara, îl zări pe Luca din Bârgăul de Sus. Sări iute de pe cal și se repezi să-și îmbrățișeze prietenul venit tocmai din Transilvania. Bucuria celor doi tineri era mare, cei doi nemaivăzîndu-se de doi ani de zile. Au pornit la braț spre cel mai apropiat han din Suceava. Era ziua de 8 iunie 1638. Se așezară la umbra unui nuc bătrîn. O hangiță frumoasă le aduse ulcele cu vin rubeniu, rece, ținut în hrubele cele adînci și vechi de veacuri. Și-au povestit, pînă cînd cerul s-a acoperit de stele. Cît despre cănile cu vin, le-au uitat numărul. într-un tîrziu, s-au hotărît să meargă la un alt han, deși picioarele nu-i mai ascultau. Cușmele erau pe-o parte, săbiile atîrnau pînă la pămînt, iar vinul le lucra mințile. Coborîră ulița, chiuind și cîntînd. în drum, dădură peste cîțiva orășeni. Nu și-au putut ține gura, și un potop de vorbe se abătură asupra lor. Ba, mai mult, au „scos săbiile și s-au încăierat cu orășenii”. Strigătele și zarva au ajuns și la urechile străjerilor. Sosind în goana cailor, aceștia le-au cerut să se liniștească și să se ducă la culcare. N-a fost chip. Au sărit cu săbiile și la străjeri, lovindu-i. Cu greu au fost dezarmați și potoliți. Au fost închiși de străjeri și puși să plătească o amendă de „șase zloți tătărăști”. în plus „au achitat și cheltuiala bărbierului căruia i-au fost dați spre îngrijire străjerii și puși să se împace cu ceilalți”.
Un chef care i-a costat pe cei doi cît valoarea unui sat… (Selecție și prezentare de Eugen ȘENDREA)supra lor. Ba, mai mult, au „scos săbiile și s-au încăierat cu orășenii”. Strigătele și zarva au

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!