Istorii cu zîmbete

„Fiara șoselelor”…

• incredibila poveste a autoturismelor românești

Țara noastră și-a înscris relativ tîrziu numele printre producătorii de automobile ai lumii. Ttotuși, ea ar fi putut avea de spus un cuvînt cu prestanță în domeniu. Conjunctura politică a primilor ani de după cel de-Al Doilea Război Mondial, ca și obtuzitatea unora dintre noii conducători, comuniști ai țării, au reprezentat piedici de netrecut. Iată o întîmplare care, alături de altele, ne atestă afirmațiile de mai sus: Inginerul Nicolae Malaxa examina cu atenție un vraf de schițe. Se născuse la Huși în 1884, avînd strămoși în vechea Eladă, dar se considera român sută la sută. Avea un simț al afacerilor uluitor, reușind să dețină „cel mai mare grup industrial din sud-estul Europei”, dar și faima de „cel mai bogat român”. Era prin septembrie 1944. Armata Roșie se afla peste tot. Grupul industrial al inginerului Malaxa fabrica orice – de la locomotive la conducte și garnituri de tren… Dar, acum, avea ceva neobișnuit pe masa de lucrări. Se auziră bătăi ușoare în ușă:
– Bine ai venit, Gogule ! De cînd te aștept! spuse Malaxa, îmbrățișîndu-și vechiul prieten, pe Gogu Constantinescu, unul dintre cei mai mari inventatori români și „tatăl” științei sonicității. Am aplicat invențiile tale la mașina pe care o fabricăm la Reșița. Pot spune cu mîna pe inimă că mașina noastră, mică, românească e cea mai bună din lume! Cum să-i spunem?
– Păi, cum? După numele tău, pentru că se merită. Așadar, să-i zicem… „Malaxa”!
„Mașina Malaxa” a început să fie fabricată în 1945. Cu trei cilindri, ajungea la o viteză maximă de 120 km pe oră și „o putere de 30 BHP”! încăpeau în ea șase persoane. începu producția de serie, cînd interveni neprevăzutul:
– întreaga fabrică va fi mutată în URSS. România nu are voie să facă mașini!, decretă ocupantul sovietic. Astfel, mașina Malaxa – mîndrie a consructorilor români – dispăru de la noi definitiv.
Au trecut anii. în cadrul unei „vizite de lucru” la „Institutul Național de Motoare Termice” din București, Nicolae Ceaușescu le făcu inginerilor și tehnicienilor de aici o cerere incredibilă: în trei luni să realizeze un automobil de mic litraj. Era în primăvara anului 1980.
– Nu proiecte ne trebuie – surprindea șeful de atunci al statului – ci trebuie gîndit să lucrăm operativ: să poți lucra în trei luni ceea ce se poate lucra în trei ani!
Oamenii făcură ochii cît cepele; se priviră unii pe alții și, ridicînd din umeri, acceptară.
– Și nu uitați, adăugă Ceaușescu, primele 2-3 bucăți să fie gata pînă la demonstrația de la 23 august!
S-au apucat inginerii de lucru ținînd cont și de „indicațiile prețioase”, adică tablă de 0,4 în loc de 0,7 mm (ca cea de la cutiile de bere), bordul din lemn, mochete de 1,5 milimetri în loc de 3. Și, după luni de încordare și muncă neîntreruptă, de zi și noapte, ieși prima variantă „Egreta” în prag de 23 august. Prototipul a fost, însă, definitivat patru ani mai tîrziu, iar fabricația de serie a început în 1986, pe structura fabricii „Tehnomet” din Timișoara. Pe 26 ianuarie 1988 (de ziua lui Ceaușescu) a fost scoasă la vînzare prima mașină de mic litraj -„Dacia 500 Lăstun”. Aceasta avea o greutate de 550 kg, viteza maximă de 106 km/h, iar prețul de vînzare era de 52.000 de lei. „Fiara șoselelor” – cum i se spunea, și-a dat obștescul sfîrșit în 1992. Pînă atunci, se vînduseră 6.000 de exemplare…
Inginerul Dan B. Panaite, din Bacău, posesor al unei „fiare”, își amintea: „Mi-am cumpărat Lăstunul cu care am încercat să mă dau măreț. Colegii de serviciu m-au luat însă peste picior cu mașinuța mea. Se făceau atîtea bancuri despre ea: Bă, dacă vrei să aibă valoare, fă-i plinul!; sau: tatăl și fiul în Lăstun: tată, ce văd eu în stînga e Marele zid chinezesc? Nu, fiule, e bordura trotuarului!”.
între timp, lucrurile au evoluat: s-a construit Dacia cu numeroasele ei variante îmbunătățite și modernizate, mașinile de teren ARO, Oltcit-ul, apoi gama autoturismelor Daewoo. Cu ele ne-am integrat în normalitate… (Eugen ȘENDREA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!