Istorii cu zîmbete sîmbătă 11 martie 06.

Averetul nunții

* Vor îmbogăți nunțile visteria țării?

Domnitorul muntean Mihnea Ciobanu se găsea în iatacul său. Era foarte indispus. în încăpere apăru, cu capul plecat, spătarul Dumitrache:
– Măria Ta!
– Spătare, ia bani cu tine cît poți și pleacă în Moldova la vornicul Dinga. âi dai cît cere, chiar fără să te tocmești. Mi-l aduci aici pe vestitul lăutar Ruste! Vreau să mă bucure cu cîntările lui…
Era pe la 1558. într-adevăr, prețul unui lăutar era mare. Comisul Borcan, cam tot la acea vreme îl vinde pe lăutarul Tâmpea cu suma de 4 000 de aspri. O afacere bună pentru comis. Lăutarii aveau dublu preț: unul pentru „suflet” și altul pentru „meșteșug”. Pentru talentul lor lăutarii se bucurau și de unele privilegii pe care le acordau stăpînii. în 1659 se pare că exista chiar un „corp al lăutarilor”. Ei îi vor cînta lui Constantin Șerban Vodă cîntecul „fetei române care și-a pierdut caprele și plângând le căuta prin munți”.
Din ce, sau la ce cîntau ei? âmbrăcați în anteree și giubele, erau maeștri neîntrecuți în mînuirea viorii, diblei, naiului sau cobzei și, desigur, îi ziceau și din gură. Pe la începutul secolului XIX o parte dintre ei se vor constitui în bresle sub conducerea unui vătaf. Erau la mare căutare pentru că reprezentau și o sursă de venit. Pe la 1818 „se umbla din sat în sat, pe la toate cârciumile de pe drumuri, pe la mori mănăctireșci și boieresci și oriunde găsesc lăutar cât de prost, măcar să nu fi cântat la nici o nuntă și chiar în cârciuma stăpânului lor sau la moara sa încă și pe băieții cei mici, care atunci învață lăutărie… îi pradă și-i jefuiesc cu sume de avaret luându-le cât pot hrăpi de la dânșii…”.
Se cînta după note? Nici pomeneală! Marii lăutari de la mijlocul secolului XIX nici nu văzuseră vreo notă muzicală, totul făcîndu-se după ureche. Am spune aici despre Nicolae Picu, George N. Ochialbi, Grigore Vindireu, Costache Ciolac, Grigoraș Dinicu și, firește, celebrul Barbu Lăutaru. Aflat, la 11 noiembrie 1847, ca invitat al Didiței Mavrocordat, compozitorul Franz Liszt rămîne uluit de felul cum a reușit Barbu Lăutaru să reproducă exact o improvizație a lui fără a folosi o partitură, făcîndu-l pe acesta să exclame: – Bea, staroste al lăutarilor moldoveni, căci tu ești mai mare artist decît mine!
Măiestria lăutarilor va trece granițele românești. Pe lîngă delegația boierilor moldoveni trimisă în Rusia, vodă Scarlat Calimachi poruncește să fie însoțită pentru a asigura un succes mai mare și de tarafele băcăuanilor Năstasă și Angheluță. Se cîntau de toate, de la „Doina lui Bujor” pînă la cîntecele de lume: „După măritiș”, „Bărbatul urât”, „Amoraș”… Cînd nunta era pe sfîrșite, starostele îi zicea: „Of, of, of! Vai și amar,/ E de bietul lăutar./ N-are casă, n-are masă,/ Duce-o viață păcătoasă./ Boierușii să-mi trăiască,/ Pe lăutar să-l cinstească!”. Firește, în cobză atunci se aruncau bani de aur „grei și zemțuiți”.
Cu timpul, și lumea lăutarilor s-a schimbat. Au apărut tarafuri cu acordeoane, trompete, ținîndu-se hangul cu țambalul. După 1950 cîntatul e impozitat. Se plătește de către nași, la orice nuntă, o taxă. De fapt, „Divanul” sesizase încă din 1775 că și nunțile pot aduce venituri domniei, menționîndu-se „fiind că acum sunt înălțate toate prețurile să se adauge… a le lua (lăutarilor), averetul nunții întreit”!
Deci, nimic nou sub soare! Doar „domniile”, altele. Se schimbă „orarul nunții de la ora 2,00 pînă la ora 12,00”, cum propune prietenul meu Ilie Bârzu?
Eugen Șendreauce venituri domniei, menționîndu-se „fiind că acum sunt înălțate toate prețurile să se adauge… a le

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!