Iubiri celebre

Beizadea Dumitru „Roș la păr, pistrui la față și la suflet posomorît”

Eugen ȘENDREA

Beizadele, Grigore și Dumitru, primiseră învățătură „acasă la Iași cu dascăli străini, ca de plidă acel bătrîn și foarte cumsecade francez de Lincourt”. În luna iulie 1834, „înainte de încoronare, Mihail Sturza își înscrie beizadelele prin înaltă poruncă de zi”, în cadrele militare, beizadea Dumitru fu rînduit „la enfanterie”, roata I, iar frate-său Grigore „la cavalerie, escadronul I”. Dar, domnitorul sfătuit, hotărăște să-și trimită copiii la studii în Franța. La sfîrșitul lunii august „într-o caretă domnească” și „apoi cu trăsura și cu poșta” plecară spre Paris. La 6 septembrie ajung în Viena. După mici peripeții, băieții ajung la Paris pe 12 octombrie „seara la 7”. Pe 27 octombrie „începură cursurile la liceul din Luneville de latină, greacă, germană și desen”. Vor fi duși și la o „fermă model, la Roville, pentru a-i obișnui pe băieți cu dintr-ale agriculturii, precum și la manevrele de la Champ de Mars, ca să cunoască armata franceză”. Dar, numai după un an de zile, se mută la Berlin, unde încep cursurile. În timp ce „beizadea Grigore a fost un student silitor, care a învățat carte multă, de care va trage mai tîrziu folos în viață”, beizadea Dumitru era „întîi la drujbă și pe urmă la slujbă”. Vodă îi scrie supărat că, „n-am făcut să mă gîndesc că ar fi poate nimerit să încetați de a mai fi cavaler rătăcitor și să meditați serios să vă fixați”. După „9 ani de străinătate, beizadea Dumitru, care nu prea învățase carte, era îndemnat de tatăl său să se mai lase de cadriluri și de baluri costumate… și să caute să facă singurul lucru cuminte pe care-l putea face, să se însoare!

„Dar cu cine?, se întrebă C. Gane, căci mai întîi, din voia tatălui său nu-i era îngăduit să iasă, și al doilea, dacă alegea vorbă, măcar să aleagă. Vrea domniță din Muntenia, ca vărul său Ioniță Sturza, puțin! Vrea fată de rege, mult! Mihai Vodă găsi un compromis. O fată de prinț german. Nici chiar suveran european, dar nici țoapă din țară”. Așadar, „își puse ochii pe fata prințului palatin de Hesen- Cassel, contesa de Reeichenbach-Sessanitz”, despre care „nu știa măcar ce vîrstă are, nici ce avere”. În sfîrșit „după multe dibuiri și cercetări se află că fata avea 16 ani, că era drăguță și cuminte, și că avea o zestre de un milion de florini, iar după moartea Electorului va mai moșteni încă o dotă pe atîtea”. Din nefericire, în timp ce „aripa dreaptă a palatului din Iași” era aproape gata, beizadea Dumitru ajuns la Viena află că tatăl e privit ca pe un funcționar turc foarte șubred așezat pe tronul său”. Mai mult, lui Mihail Sturza i se trimisese scrisoarea în care i se explică „slaba credință ce există în viitorul unor țări cum sînt principatele, în stabilitatea lor. În zadar se încearcă împotriviri de către cei mai convinși, nu au șanse de reușită. Și iată evenimentele din Serbia și Valahia (înlocuirea lui Ghica cu Bibescu) vin să întărească ideea că nu se merge decît pe bîjbîială, că se trăiește de pe o zi pe alta. Atunci, „domnul înghiți”, dar nu își pierdu răbdarea. Își trimise copiii la Paris și își îndreptă cercetările aiurea. Dibui astfel pe tînăra G., fata unui conte austriac și a contesei „Moroșini strănepoata dogelui Veneției, cunoscut prin expediția din Moreia”.

Cercetîndu-și puterile, Dumitru văzu că „nu poate cuceri pe nici una din aceste fete, așa încît se duse liniștit la Paris unde rămase un an de zile, perfecționîndu-se mai mult în limba franceză decît în știința dreptului și în studierea bazilicilor”. Timpul trecu. În 1844, Dumitru împlinise 26 de ani, dar „goana după o mireasă începu din nou”. Vodă „se gîndi întîi la o nepoată a viceregelui Poiloniei, contele Poskiewitch, apoi la fata generalului rus Theodoroff.

„O germană, o italiancă, o poloneză, o rusoaică, nici una nu se putea lipi de beizadea Dumitru”. Ce era de făcut? Mihai Vodă Sturza se gîndi la Gheorghe Vodă Bibescu. Tot țara săraca!” Se mai vorbise de o încuscrire între ei de cum fusese ales Bibescu domn, însă „lucrurile rămase nehotărîte, se încălziră din nou în 1846, cu prilejul călătoriei sultanului pe Dunăre”. Între timp, „Dumitru fu pus capul armatei, cu numele de hatman sau ministru de război… fără să fi fost măcar vreodată într-o cazarmă”. La sfîrșitul lunii aprilie 1846, Mihail Sturza împreună cu cei doi fii sosi la București și „fură găzduiți tustrei chiar la curtea domnească în palatul lui Vodă Bibescu”. Firește, „locuind acum sub același acoperiș, beizadelele moldovene și domnițele muntene se putură cunoaște mai de aproape”. Din fetele lui Vodă Bibescu, „cea mai mare, Eliza, nu mai era de măritat, deoarece era acum nevasta lui Ion Filipescu. Cea mai mică, Zoița, era încă o fetiță de vreo cinsprezece ani; nu o băga nimeni în seamă. Cea mijlocie, Catrina, de vreo 17 ani, frumușică, vioaie și cuminte, plăcu lui beizadea Dumitru. Înfierbîntat, Dumitru hotărî „deci s-o ceară în căsătorie și se făcu chiar acolo la curte, un fel de logodnă cu totul intimă, rămînînd ca schimbul de verige să aibă loc după ce se vor fi întors voievozii de la Rusciuc, unde urma să sosească sultanul pe la 30 aprilie”. Aproape o lună de zile au stat logodnicii împreună și „avură timp să se cunoască”. Timpul nu-l avantajă pe beizadea Dumitru, dimpotrivă „fu în pagubă”. Și iată ce s-a întîmplat. V-am lăsat povestirea așa cum ne-a dat-o C. Gane:

„Și așa, într-o zi, se întîmplă la curte, dintr-un nimic, deznodămîntul unei comedii care ar fi putut fi o dramă. Marițica doamna (soția domnitorului Bibescu) stătea în iatacul ei, într-o dimineață la oglindă să se pieptene. Cum erau vremurile pe atunci, cucoanele mari, dar mai vîrtos doamnele, aveau cînd își făceau toaleta o sumedenie de cameriste care o ajutau să se îmbrace. Una la dreapta, îi poleia unghiile, alta la stînga, îi încondeia sprîncenele, iar în spate stătea în ziua aceea fiica ei vitregă, domnița Catrina, cu pieptenele de fildeș în mînă pe care-l trecea prin părul mătăsos și negru al măștihăi sale. Și cum privea așa, Marițica doamna pe un scaun urmărind cu privirea ba unghiile ei, ba vopseaua sprîncenelor, deodată zări în oglindă chipul domniței care o pieptăna și văzu că frumoșii ei ochi erau plînși. Mirată, o întrebă:

– Ce ai tu, Catrino? Te doare ceva?

– Măria Ta, răspunse domnița, n-aș vrea să vă vorbesc. Dar dacă e Măria Ta atît de bună de vrea să știe de ce am ochii plînși; fiindcă îmi este inima amară. Căci beizadea Dumitru îmi este nesuferit. E roș la păr, pistrui la față și la suflet posomorît. Și nu-l pot iubi și sînt nenorocită !

– Atît? răspunse doamna. Lasă dragă, că voi drege eu ce-au vrut alții să strice. Și fii pe pace, dacă nu-ți place, n-o să-l iei. Orice ar fi zis lumea pe atunci despre Marițica, doamna cea ambițioasă, vanitoasă și nervoasă, ea era totuși o femeie bună și deosebit de simpatică. Fiindcă, de cum s-a întors bărbatul ei de la Rusciuc cu Mihalachi vodă și cu beizadelele sale, a stat de capul lui să strice logodna, care s-a și stricat. Domnița Catrina s-a măritat curînd după aceea cu un ales al inimii ei, Ion Florescu, viitor general și om politic. Ce s-a mai întîmplat cu nefericita beizadea?

„Nu-i mai rămînea acum lui Dumitru Sturza decît să ia o fată de boier din țară și rămase flăcău vreme foarte îndelungată. Se însură tîrziu de tot cu o rudă îndepărtată de a sa, Catrina Sturza din Bîrlad, fata marelui vornic Alexandru Bîrlădeanu și a Smarandei Costandaki.

Din acestă căsătorie s-au născut, în 1876, fiul Mihail în 1879, fiul Grigore și, în 1891, fiica Maria”.

Peste ani, mărturii a povestei de dragoste dintre Dumitru Sturza și Catinca Bibescu a rămas „marea oglindă de argint a Marițicăi doamna, cu toate lucrușoarele deprimprejur, pieptene, perie, foarfece, degitare. Ele se află astăzi toate la prințesa Marta Bibescu, scriitoare”.