Jandarmul musculos care pictează îngeri și sfinți

Omul își sprijină mîna pe șevalet și ușor conduce pensula plină de culoare. Chipuri de sfinți încep să prindă contur. Insistă mult pe trăsăturile feței. Este atent la fiecare detaliu, la fiecare umbră. în unele locuri culoarea e intensă, în altele e vagă, estompată. âși mișcă privirea ușor pe pînză. Șterge cu podul palmei, corectează acolo unde „ochiul” îi spune că că așa trebuie. Insistă mult pe detalii care țin de anatomie. Lucrează într-o muțenie deplină. Deși sînt la mai puțin de doi metri de el, omul pare că nu mă vede. Toate simțurile sale sînt pogorîte pe pînza ce căpăta culoare. Vreau să-l întreb mai multe despre el, dar nu pot să rup liniștea. L-am privit așa, minute bune. în cele din urmă, mîna i-a obsit și s-a oprit. „Am studiat multă anatomie. Mușchiul trebuie să fie cît mai aproape de realitate. Ligamente, vase de sînge, striații, toate vreau să le prind în portret. Un portret trebuie să fie ca o poză”, rupe omul tăcerea. Aprob, printr-o mișcare a capului. Omul trage două scaune în dreptul unei mese de lemn și îmi face semn să iau loc. în aceeași clipă, îmi dau seama că bărbatul din fața mea are aliura unui sportiv. Aceiași mușchi ai membrelor pe care îi pictează cu minuțiozitate pe pînză sînt dezvoltați și foarte vizibili chiar pe propriul lui corp. „Pictor sau sportiv?”, întreb eu nedumerită. „Pictor, antrenor de culturism, jandarm și poet”, s-a întors răspunsul.
Pentru unii pare greu de crezut că un antrenor de culturism, care este și jandarm la o unitate militară, poate scrie poezii și picta îngeri și sfinți. Codruț Duduman demonstrează că se poate. „Sportul îmi modelează corpul, pictura și poezia sînt hrana sufletului, meseria de jandarm mă face să mă simt bărbat. Nu aș putea să trăiesc fără aceste pasiuni ale mele! E o balanță care mereu trebuie să fie echilibrată între trup și suflet”, susține bărbatul de 30 de ani.

„Patru ani am pictat pentru Ceaușescu”

Codruț crede că s-a născut cu „pictura în sînge”. Patru ani a fost elev al Școlii Generale de Artă din Bacău, școală care acum a devenit Liceul „George Apostu”. „Am învățat pictura cu renumitul profesor Gheorghe Velea”, își amintește omul. Codruț îmi povestește cum, ani de zile a fost scos de la ore ca să picteze pentru „tovarășul și tovarășa”. Alteori, rămînea mult timp la școală, după program ca să deseneze „la comandă”. „Erau niște chestii simbolice, stilizate, pentru reviste dedicate soților Ceaușescu”, susține acesta. După terminarea clasei a VIII-a, Codruț a fost admis la Liceul „N. Tonitza” din București. „Din fosta clasă de la Bacău, doar eu și nepoata poetului Dan Verona am reușit la București”, își amintește el. în Capitală locuia într-un cămin și nu avea un loc în care să picteze. Așa că mansarda clădirii, deși plină de șobolani și saltele vechi, rupte și prăfuite, era atelierul său de creație.

Corespondență cu Pax Beale, Mister USA

în perioada liceului, Codruț a început să practice culturismul. După cîțiva ani a devenit antrenor. „Mereu m-a fascinat corpul omenesc. Atîta timp cît eu doream ca pe pînzele mele să iasă un corp perfect, trebuia ca și eu să am un astfel de corp. Așa că am început să mi-l modelez”, povestește omul. Cea mai mare dorință a sa era să-și publice desenele în revista „Culturism”, publicația sa favorită. I-am trimis cîteva picturi în miniatură lui Florin Uceanu, redactor-șef al revistei, multiplu campion la culturism, chiar de ziua lui. Acesta, în cel mai scurt timp, i-a propus băcăuanului o colaborare de doi ani cu revista. „Acest lucru a fost pentru mine o mare realizare. Desenam, cu toată priceperea mea, pe toți marii culturiști ai lumii, în creion, pix, tempera, ulei, sau chiar cu tehnică mixtă. în fiecare revistă apăreau desenele mele”, își amintește omul. Odată, Florin Uceanu a trimis cîteva numere din revista „Culturism” tocmai în America, la Pax Beale, care era la acea vreme Mister USA. „într-una dintre reviste eu desenasem chiar portretul lui Pax Beale, dar în alb și negru. Omul a fost nemaipomenit de încîntat de portretul lui și mi-a scris, spunîndu-mi că vrea un desen cu el, dar în culori. Așa că m-am apucat să fac un ditamai tabloul în culori cu Mister USA. Nu mai spun ce probleme am avut la vamă, că nimeni nu credea că eu l-am făcut și că îl trimit cadou. Toți ziceau că aparține patrimoniului țării și că nu trebuie înstrăinat. în fine, am rezolvat, pînă la urmă. în cîteva săptămîni am primit o scrisoare de la Mister USA, care îmi mulțumea de tablou și care m-a anunțat că l-a pus pe perete chiar în biroul său”, povestește Codruț.

Icoanele pictate le-a donat bisericilor

Codruț nu a pictat doar chipuri de sportivi. Aceea a fost doar o perioadă din viața sa. Icoanele sînt, de fapt, marea sa pasiune. Zecile de chipuri de sfinți realizate de mîna lui le-a donat bisericilor din județ. Este convins că dacă donează icoanele făcute de el la biserici, înapoiază lui Dumnezeu ceea ce el a primit la naștere, adica talentul. „în fiecare icoană este o parte din sufletul meu. Doresc ca în cît mai multe lăcașuri sfinte să fie o bucățică din mine!”, susține el cu tărie. Acesta spune cu mîndrie cum că, pe lîngă icoane, portretul lui Ștefan cel Mare, pictat de mîna lui, este pus la loc de cinste: lîngă drapelul de luptă al Unității Militare de Jandarmi, unde Codruț este subofițer. Pe lîngă acesta, Mihai Viteazul, tablou tot de el pictat, e pe perete în sala de ședințe a aceleași unități militare. Codruț povestește și momentele nefericite din viața sa. Moartea bunicii care l-a crescut, Veronica Brișan, și a celui mai bun prieten al său, coleg de liceu, primul campion mondial român la culturism, Virgil Buruiană sînt cele două momente din viața sa care îi umplu ochii de lacrimi. „Toate poeziile pe care le-am scris doar la bunica mea m-am gîndit! Ea m-a crescut. Am iubit-o! Acum e doar amintire…”, oftează tînărul. Cu privirea în pămînt vorbește și despre prietenia sa cu Virgil, care a murit într-un accident de mașină. âși ridică privirea și ochii i se luminează brusc, cînd își amintește de Sorina, prietena sa. „E cea care mă ține mereu în formă. Merge mereu la sală cu mine! Ea mă critică, dar mă și susține zi de zi”, afirmă bărbatul.
Codruț se oprește brusc din povestit, de parcă și-a amintit ceva. Se ridică în picioare de pe scaunul din dreptul mesei de lemn. Ia pensula, o plimbă secunde bune prin culoare, de parcă ar vrea să exprime cu o pată imensă toate sentimentele sale răscolite acum. S-a întors cu spatele la mine și a început să lucreze la detaliile unor chipuri de sfinți, în aceeași muțenie deplină. (Olimpia FILIP)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!