Jignire și sfidare

Atîta timp cît nu sîntem în stare să menținem o oarecare stabilitate economică, socială și politică și sîntem aproape cu totul la cheremul unor instituții internaționale care ne direcționează pașii timizi, în funcție de interesele principalelor puteri economice și financiare ale lumii, ne putem aștepta oricînd la tot felul de surprize neplăcute din partea acestora. Iată că una dintre acestea s-a produs nu cu mult timp în urmă și a făcut vîlvă mai mult în rîndul presei și al analiștilor economici și politici și mai puțin în rîndul clasei politice de la noi, nefiind foarte cunoscută publicului larg datorită slabei mediatizări, poate special impuse pentru a nu deranja forurile europene. Nu cred că ajutorul pentru integrarea europeană înseamnă să înghițim orice gogoașă din partea instituțiilor abilitate. Este incalificabilă și inacceptabilă solicitarea reprezentanților FMI care au cerut Guvernului, nici mai mult nici mai puțin, desființarea contractelor colective de muncă (CCM), ca o condiție a aprobării memorandumului suplimentar de politici economice la acordul încheiat cu respectiva instituție financiară. La baza acestei solicitări este nemulțumirea unor oameni de afaceri străini, față de anumite prevederi ale noului contract colectiv de muncă la nivel național, stipulate și în noul text al Codului Muncii care, după cum se știe, a fost aprobat deja de Guvern prin ordonanțe de urgență. Această nemulțumire se referă la faptul că sindicaliștii au puteri prea mari în raport cu sindicatele, mai direct spus, ca salariații din structurile care nu au semnat contractul colectiv de muncă la nivel național (ce cuprinde printre altele dreptul la grevă în caz de nerespectare a obligațiilor angajatorilor) să nu poată recurge legal la grevă. Nu mă miră, în definitiv, poziția unor oameni de afaceri care în țările lor respectă drepturile omului, iar în România au impresia că-și pot mai bine rezolva afacerile încălcînd chiar și unele drepturi ale angajaților, că vorba aia, și așa sîntem un popor de sclavi, nu-i așa? Probabil că asta este părerea unora atîta timp cît și-au „angajat” FMI-ul să le pledeze cauza. Poziția FMI-ului, de purtător de cuvînt al unor oameni de afaceri privați nu este numai sfidătoare și jignitoare față de o Românie aflată pe drumul anevoios al democrației, ci și rușinoasă, chiar penibilă în postura în care s-au autoașezat, încercînd să ajute niște bieți investitori străini. Cert este că primul ministru al României ia în calcul chiar renunțarea la acordul cu Fondul dacă reprezentanții săi nu-și vor reconsidera solicitările, deoarece ideea desființării contractelor de muncă ar provoca nemulțumiri majore în rîndul sindicaliștilor, care ar putea organiza mișcări sociale de amploare. Renunțarea la asemenea acorduri ar fi trebuit să facă ceva mai demult, mai ales că de-a lungul anului FMI a inclus România într-un experiment pentru țări aflate în prag de încetare de plăți externe, cu toate că, după cum s-a dovedit ulterior, nu era nici pe departe cazul României. Ce s-a întîmplat atunci? Pentru a-și achita datoriile contractate de la bănci private și spre a le obliga să obțină refinanțarea plății tot de la surse private, FMI a vrut să interzică țărilor aflate la necaz să folosească bani publici de la FMI, Banca Mondială sau Berd. A fost la fel de jignitoare și acea încercare, ce nu s-a materializat deoarece România dispunea atunci de banii necesari și nu avea nicicum nevoie de împrumuturi de refinanțare. Și ca să avem oarecum o imagine asupra rolului organizațiilor monetare internaționale, care ne conduc financiar, să facem o scurtă incursiune în istoricul acestora. Așadar, începînd de la președinția lui G.Washington, americanii au înțeles mai bine ca toți că axiomele liberalismului clasic (Smith, Rocardo), care promovează liber-schimbismul fără limite, erau de natură să le faciliteze ambițiile nemăsurate de cucerire. De atunci, Statele Unite nu vor înceta să încheie pretutindeni acorduri în avantajul lor, impunînd partenerilor lor respectarea clauzelor, dar ferindu-se să procedeze la fel de cîte ori le cerea astfel propriul lor interes. Hărțuindu-i pe europeni ca să adopte o concepție deschisă asupra schimburilor economice, împingîndu-i să-și demonteze barierele vamale, ei au elaborat în paralel o legislație ultraprotecționistă doar pentru a limita importurile și a dezvolta propriile lor exporturi și investiții. Asimilînd cum nu se putea mai bine lecția lui Mill, conform căreia adevăratul beneficiar al liberului schimb este țara care exportă cel mai mult și importă cel mai puțin, ei nu vor înceta să-și extindă raza de acțiune economică și financiară, antrenînd treptat economia mondială într-o spirală infernală și a cărei mișcare aduce profiturile spre ei. în mai puțin de un secol, Statele Unite vor face din sistemul monetar internațional țesut de ele, grație dolarului și instituțiilor născute din al doilea război mondial, o armă de o eficacitate fără precedent. Principalele sale organizații financiare mondiale, FMI și Banca Mondială, dictează practic politica economică și financiară a statelor membre, printre care și România. Prima (FMI-ul), are ca funcție principală să asigure convertibilitatea monedelor, stabilitatea schimburilor și distribuirea unor ajutoare sub formă de lichidități diferitelor state, în timp ce a doua (Banca Mondială), are ca principală rațiune de a ajuta la reconstrucția țărilor membre și a favoriza dezvoltarea lor economică. în realitate, rolul celor două instituții este același: să asigure, cu răbdare, dar ferm, trecerea economiilor naționale la economia mondializată de piață liber-schimbistă, dominată de Washington, extinderea ideologiei liberale în stil american la întreg spațiul planetar. Războiul nevăzut, dar simțit pe propria noastră piele al liberalismului contra statului, conduce la reducerea substanțială a rolului său, făcîndu-l incapabil să dicteze o voință politică propriu-zisă care să corespundă interesului general și transformîndu-l într-un jandarm răspunzător de menținerea ordinii indispensabile afacerilor. Acceptarea a tot felul de impuneri, care nu țin seama de specificul și evoluția României, de perspectivele ei de dezvoltare, va echivala cu o sinucidere, ar însemna mai ales distrugerea perspectivei capitalului autohton, care nu va mai avea ce să deservească. Dați-mi voie, ținînd cont de situația în care se află România, să nu fiu decît sceptic cu privire la inevitabilul proces al integrării europene ca și la prețiosul ajutor al instituțiilor mondiale. (Romulus Dan BUSNEA)a organiza mișcări sociale de amploare. Renunțarea la asemenea acorduri ar fi trebuit să fa

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!