Joia Verde, ce mișto!

Ziua cînd benchetuiesc țiganii
• romii ursari din comunele Corbasca și Parava au sărbătorit, pe ulițele satelor, Joia Verde n „era singura joi din an cînd lăutarii noștri nu aveau nici o obligație și se dedicau familiei”, a explicat originea denumirii sărbătorii Vasile Ion, lider al romilor n aceștia au dansat, au pus oi la frigare și au băut bere de la primele ore ale dimineții și pînă la lăsarea întunericului n bătrînii spun că sărbătoarea și-a mai pierdut din amploare și susțin că, pe vremuri, lăutarii cîntau și tinerii din sate „încingeau hore” pînă în zori n aceștia sînt cătrăniți că, de Joia Verde, „tinerii ai înlocuit «fanfariștii» cu muzica la casetofon și ciubucul, cu înghețata pe băț”

Veselie mare pe ulițele comunelor Corbasca și Parava. Romi de toate vîrstele au ieșit la „Joia Zeleno”. Dintr-un microbuz parcat chiar în curtea școlii se aude muzică. La maxim. Copii, tineri, bătrîni, îmbrăcați în haine de sărbătoare, dansează, rîd, vorbesc tare, mănîncă înghețată și beau bere de la dughenele amenajate. Cîțiva comercianți de haine vechi își întind mărfurile pe terenul de sport al școlii „de la centru”. Jos, pe o pătură, stau aliniate, spre vînzare, zeci de perechi de pantofi scofîlciți. Tinichele, coronițe și mărgele de plastic, inele cu pietre colorate sînt toate înșirate pe măsuțe improvizate. La cîteva tarabe stau agățate jucării de plastic: Spiderman, Bugs Bunny și rățoiul Donald. Zeci de puști se uită cu jind la ele. Unii băieței se înghesuie, cu bani potriviți, să cumpere pistoale sau puști de jucărie. Cîteva fetișcane, trecute de 14 ani, „defilează” prin fața băietanilor adunați la sărbătoare. Ei sînt îmbrăcați, de sus pînă jos, în costume de blugi și, pe dedesubt, cu cămăși viu colorate. Și-au lustruit pantofii și și-au făcut freza cu gel. Ele, fuste roz, albastre, galbene sau mov. Regulă generală: toate au paiete. Bluzele, majoritatea cu sclipici, mulate pe corpurile lor de adolescente. De sub poala fustei se văd șosetele cu dungi. Mai toate sînt încălțate cu pantofi cu toc cui, deși multe dintre ele au învățat de curînd alfabetul. Indiferent de vîrsta pe care o au, copilele sînt fardate, iar părul vopsit e prins cu clame colorate de plastic. Unii chiuie, alții sorb din sticlele de bere. Cei mai mulți dintre puradei se hîrjonesc, cu înghețatele în mînă și mînjiți pe la gură, printre tarabele comercianților. în toiul petrecerii, o femeie, în jur de 40 de ani, apare cu un platou plin ochi cu sarmale. Spune ceva pe țigănește și toată lumea se înghesuie la bucatele fierbinți.

«Masa de dragoste»

La streașina acoperișului uni magazin mixt din centru satului Băcioiu, doi bărbați jupoaie o oaie. Alți patru miei, legați de picioare, așteptau sacrificarea. Oamenii, adunați în jurul animalului spînzurat, încep să explice că pregătesc „masa de dragoste” și că din oile care vor fi fripte la grătar vor mînca doar „frații penticostali”. Leontin Moldoveanu îmi explică că „toți frații pocăiți au pus mînă de la mînă și au cumpărat oile de la o stînă din satul vecin”. Bărbatul nu mai putea de bucurie că, acum, de Joia Verde, se va întîlni, pentru prima dată, cu „ceilalți frați de credință din alte județe”. Altul îmi spune că, mai spre seară, va face un grătar în curtea școlii și va veni la ospăț și pastorul penticostal din comună. La doar cîțiva metri de locul unde se sacrifica animalul, vreo doi bărbați trăgeau cu saț dintr-un bidon de vin. „Ne facem poftă de mîncare, pentru friptură! Și noi sîntem pocăiți!”, se fudulește unul dintre ei.

„Rochia mea e de la Spania”

Plecăm din comuna Corbasca și ne oprim în satul Rădoaia, din comuna Parava. Zeci de copile, în jurul vîrstei de zece ani, se jucau „de-a prinselea” în mijlocul drumului. Toate, îmbrăcate ca de sărbătoare, cu rochii pline de paiete, sclipici și dantelă. Le întreb pe două dintre ele de unde au hainele „deochiate”. Georgiana Marin îmi răspunde rapid: „De la Spania!”. Sora ei, Viorica Marin, aude întrebarea și se înghesuie și ea să-mi răspundă: „Și eu, tot de la Spania! Nu-i așa că e frumoasă? E «steclită»!”. Zeci de bătrîni stau de vorbă pe la porți. Din stradă se aude muzică de la mai toate casele. âi întreb pe localnicidacă nu vin lăutarii să cînte așa cum am auzit că se întîmpla în alți ani. „E scumpi lăutarii, e scumpi! De unde să le dăm bani? De cînd au apărut privatizații ăștia, care vînd bere, mai pun ei muzică, gratis! Le convine acu’, că atrag clienții cu muzica lor!”, explică Gheorghe Chiriac, un bărbat de 40 de ani. Soția sa îmi spune că, în ziua de azi, «fanfariștii» au fost înlocuiți cu casetofonul, iar înghețata pe băț a luat locul ciubucului. „Ce mai! Așa se modernizează lumea!”, afirmă femeia. Nu apucă bine de terminat vorba și trece pe lîngă noi, în trombă, un Mercedes, negru, decapotabil, în interiorul căruia cîțiva tineri chiuiau. „Ei… vin de la biserică! Și-au botezat copilul! Azi e plin de botezuri! Preotul e foarte ocupat de Joia Verde!”, îmi explică Chiriac.

„Era mai bine înainte!”

Mă îndrept spre un grup de romi mai în vîrstă și îi rog să îmi povestească cum era pe vremuri sărbătoarea. Toți sar să mă convingă că sărbătoarea era mult mai frumoasă și că lumea se distra mult mai tare. „înainte erau adevărate distracții! Veneau lăutarii și cîntau cît e ziua de lungă. Seara se încingea, în centru, hora. Flăcăii și fetele dansau pînă asudau. Cînd se lăsa întunericul, se făceau baluri pe la casele oamenilor. în seara de Joia Verde, băieții făceau ochi dulci fetelor. Acum, cu casetofonul ăsta, s-a stricat petrecerea! Era mai frumos înainte! Zău!”, e convins Neculai Spiridache. Acesta prinde să îmi turuie că, acum, singurul obicei care s-a mai păstrat este că finii merg la nași cu pască, cozonac și ouă roșii. „Și eu îi aștept, în seara asta, pe finii mei! Chiar am cumpărat niște pulpe de pui, ca să le fac o friptură cînd or ajunge!”, explică el. Plec din Rădoaia și îi las pe romi în plină distracție, chiote și muzică. Singurul lucru pe care nu am reușit să îl aflu este de unde vine denumirea de „Joia Verde”. M-a lămurit, în cele din urmă, Ion Vasile, reprezentant al romilor din județ: „Sărbătoarea este ortodoxă, dar nu este ținută decît de țiganii ursari, adică lăutari. Se știe că aceștia erau arvuniți pe la tot felul de nunți și botezuri, ca să cînte. Toate petrecerile de țigani la care ei cîntau începeau joi. Dar, în joia asta, ei nu mai cîntau nicăieri, ci aveau «verde», adică liber să se ducă la casele lor. Deci, Joia Verde era singura joi din an cînd lăutarii noștri nu aveau nici o obligație și se dedicau familiei”. (Olimpia FILIP)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!