Joia Verde, o tradiție pe cale de dispariție

Drumul pînă la Corbasca e un coșmar. Praf, hîrtoape, serpentine pe coclauri, nimic nu te îndeamnă să ajungi acolo. în Bacioi ajungi cam după o oră de chin. Casele din chirpici răsfirate pe dealuri, grădini săpate, pe ici-colo, copaci văruiți pînă la jumătate, toate acestea indică un loc de oameni gospodari. Nimic nu prea corespunde cu imaginea pe care mi-o făcusem înainte de a ajunge acolo cam pe la vremea prînzului. Pe drum, puhoi de oameni care treceau preocupați la deal sau la vale. Aveam să aflu mai tîrziu că foșgăiala oamenilor era cît se poate de întemeiată: în sat sînt nu mai puțin de 2.500 de suflete care în așa-numita „Joia Verde” merg în vizită: la părinți, rude, sau, cel mai des, finii la nașii de cununie. Aceșita din urmă se și deosebeau de restul lumii: puși la patru ace, ca de altfel toată lumea, el și ea, soț și soție tineri, duceau o scaoșă în care aveau cozonac, pască și ouă roșii. „Nașii trebuie să dubleze darul. Dacă vin finii cu patru ouă, nașii trebuie să le dea cel puțin șase înapoi. Ca să nu mai vorbim și de bani, că de!, de aia sînt nași”, ne-a explicat Valentin Năstase, mediatorul școlar din sat. între timp, pe terenul bătucit ca-n palmă din coasta școlii, cîțiva comercianți de kitsch-uri își desfăcuseră corturile, din care vindeau nimicuri copiilor ieșiți puzderie pe drum. Pe treptele școlii, primii membri ai fanfarei își făcuseră apariția, spre mulțuimirea localnicilor care se așteptau la dănțuială. Doi trompetiști s-au îndreptat în direcții opuse și au început să cînte un fel de melodie scurtă, ciudată și sacadată. „âi cheamă și pe ceilalați membri ai fanfarei, că n-au ajuns toți” , mă lămurește șeful de post de poliție din Corbasca. Tot de la el am aflat că în sat sînt cel puțin patru fanfare și că, de patru ani, la sărbătoare nu s-au mai înregistrat nici un fel de evenimente neplăcute.

în rochii de seară la prînz, pentru defilarea prin centru

De undeva din spatele școlii apare un grup de fete, eleve de școală gimnazială, îmbrăcate în fuste colorate. Unul dintre localnici spune că nu înțelege care-i scopul acestei costumații. „Astea-s fustele căldărarilor, doamnă, ori noi nu sîntem căldărari. Ne îmbrăcăm la fel cu rumânii. N-avem costumații aparte. Cînd ieșim la sărbătoare, ca acuma, ne punem haine curate, cămașă albă și costum, iar femeile, cele mai frumoase rochii. Nu se ezistă să nu ai cel puțin un lucru nou pe tine, că altfel nu-i sărbătoare. Acuma, cu fustele astea, cică vin unii de pe la Bacău care au zis copiilor să se îmbrace așa, da’ eu vă zic să nu credeți că așa ne îmbrăcăm noi, pentru că nu-i adevărat”, m-a îndemnat, sfătos, un moș sălbănog, care mai trăgea din cînd în cînd cu privirea către noii săi pantofii din picioare. âi primise de la unul dintre copii, plecat în Germania. Fotoreporterul remarcă afacerea vieții pentru vînzătorul de înghețată, pentru că la el e coadă încă de dimineața. Larma de pe drum capătă dintr-o dată consistență și întorc privirea către sursă. De pe deal, veneau agale două tinere, ținînd de mîini, în mijloc, o fetiță îmbrăcată și coafată ca o păpușă Barbie. Ele în rochii de seară, strălucitoare, sclipitoare, despicate pînă aproape de șold, mergeau agale către platoul unde se adunaseră vînzătorii de chilipiruri. „Asta nu-i marfă de Corbasca!”, spune unul dintre bărbați. Probabil că făceau parte din familiile de lăutari stabilite prin străini, care țin încă la tradiție și de sărbători vin acasă. Iar defilarea prin centru, cu haine cît se poate de luxoase, este una dintre tradiții.

S-au dus vremurile de altă dată

Tot localnicii m-au lămurit, mai apoi, că tradiția de Joia Verde se pierde cu fiecare an care trece. Sărbătoarea se întinde pe două zile, un fel de paște al ortodocșilor mai restrîns. în prima zi, cea de bîlci și distracție, oamenii merg în vizită la neamuri și la nași, se adună în centru, unde cîntă una dintre fanfare, și seara se strîng cu mic cu mare la bal. Apoi, de Izvorul Tămădurii, toată lumea merge le biserică. „Acolo e cel mai frumos. Să vedeți cîtă lume se adună și după aceea se face pomana morților. Mîine-i mai frumos ca astăzi. Să veniți să vedeți”, mă îndeamnă o femeie. „Nu mai este ce-a fost, doamnă! La ora asta nu aveai unde să arunci un pai de lumea de pe drum. Așa era înainte de revoluție. Acu, au plecat mai ales tinerii în lume să-și caute rostul. Uitați-vă la lăutari. Ce credeți, că ei stau aici? Ies afară, merg și cîntă prin Franța, Germania, Italia. Vin cu bani și-și fac case frumoase. Așa au ieșit din sărăcie. Alții și-au făcut afaceri pe la oraș, și le vine greu să se întoarcă pentru două trei zile la Bacioi. Sînt unii care s-au realizat și au anunțat că vor să dea bani penstru construcția unei biserici mari în sat. Și or să o facă. Doar că pleacă și nu se mai întorc, iar tradiția de Joia Verde se pierde”, ne-a explicat Neculai Pușcașu, unul dintre organizatori. Brusc, simt o foame cumplită. Mirosul de grătare încinse în fiecare curte se ridica amețitor peste sat. Fanfara începuse să cînte, iar adulții începeau să se dea mai lîngă drum după ce își potoliseră foamea. „La noi, friptura e de bază. Ce-i aia borș sau alte alea? Dacă nu-i carne, nu-i mîncare bună”, zice o fetișcană către alta, în așa fel încît să auzim și noi. între timp, fanfara începe să-și facă simțită prezența din ce în ce mai acut, iar mașinile luxoase, cu numere de București, Suceava, Constanța sau Mureș începuseră să se îndesească. Veneau oaspeții de prin țară. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!