Jurnal de insider

Sistemul de sănătate și dogma numărul doi

Într-un articol anterior sugeram că ar fi un mare pas înainte dacă am dedogmatiza aprecierile noastre referitoare la starea de fapt a sistemului de sănătate și la soluțiile de asanare a acestuia. Prima dogmă pe care am analizat-o și, sper, demontat-o, a fost aceea legată de generalizarea moștenită de la regimul anterior și care se perpetuează sub forma „am avut și avem o școală strălucită de medicină, celebră în Europa și în lume”. Cred că faima medicinii românești se propagă în Europa prin dr. Ciomu, prin d-na Iliescu – cea care a născut la 67 de ani, prin dr. Burlui – despre care presa scrie mereu că este artizanul unei fabrici de diplome de medic pentru tineri care nu aveau nici liceul, prin rectorul UMF Iași, prof. Dragomir – care a recunoscut, în sfîrșit, că doar 10% dintre absolvenți ar merita să poarte titlul de medic, prin plecarea președintelui Băsescu să se trateze în Austria, prin afirmația vădit exagerată a impulsivului Gigi Becali – care declara că el nu se va trata niciodată în România, deoarece nu vrea „să se dea pe mîna acestor măcelari” etc. Desigur, asta nu înseamnă că întreaga breaslă a medicilor este incompetentă, coruptă sau nedemnă de nobilul titlu de medic. Dar a generaliza ideea unei superbe și excelente profesiuni medicale românești este tot atît de adevărată ca și afirmația legată de excelența corpului profesoral, politico-administrativ sau din alte domenii. Repetînd un lucru neadevărat (o dogmă) riscăm să ne îmbătăm cu apă rece și să considerăm că la acel capitol nu mai este nimic de îmbunătățit.
O a doua dogmă referitoare la sistemul de sănătate din România se referă la faptul că avem spitale superdotate cu aparatură de ultimă oră, dar multe aparate nu sînt încă despachetate din cauză de lipsă de spații în care să fie instalate. Această dogmă este periculoasă prin neadevărul pe care îl conține (dotare excelentă și aparatură neinstalată din lipsă de spații) și prin soluția pe care o sugerează în mod implicit (construirea de noi spitale, clinici etc. pentru a putea adăposti noile aparaturi). Realitatea este, din păcate, alta. Avem aparatură superînvechită, concomitent cu achiziționarea (de peste un deceniu) de aparate care zac nedesfăcute nu din lipsă de spații, ci din cauză că s-a cumpărat aiurea, contra comisioane grase, pe bani împrumutați de la Banca Mondială și pe care îi plătim și azi. Aparatura care era și utilă nu avea cumpărate și licențele de funcționare și nici bani prevăzuți în buget pentru cheltuielile de instalare. Este ceea ce se numește un management financiar defectuos, ca să nu spun fraudulos. Aceasta, în timp ce mai-marii ministerului de resort raportau cu mîndrie patriotică sumele din ce în ce mai mari alocate sistemului de sănătate. Naivii de noi, chiar așteptam să crească rapid calitatea îngrijirilor, în timp ce bolnavii erau sfătuiți să aducă vată, fese și spirt de acasă!…
Pentru ca aceste lucruri să fie mai bine lămurite, lucruri despre care presa a scris masiv la vremea constatării marii păcăleli cu banii contribuabililor, cred că soluția optimă ar fi un audit financiar extern (adică realizat de o firmă de specialitate din afara țării) la capitolul investiții în aparatură, pentru întreaga perioadă de după 1990. O logică elementară ne spune că dacă s-au tras tunuri în toate domeniile, este absolut imposibil ca acest domeniu, profitabil prin excelență, să fie ocolit. Desigur, acest audit costă, și încă destul de mult, dar cheltuielile auditare vor fi suportate de către cei găsiți vinovați de manipularea incorectă a fondurilor publice. Abia prin anii 2000 s-a propus înființarea unui Consiliu Național de Evaluare și Acreditare a Tehnicii Medicale, organism care să poarte întreaga răspundere pentru ceea ce se comandă de către spitale, pe baza unor studii de fezabilitate corecte și a unei analize cost-beneficiu efectuată de specialiști în tehnica medicală și finanțiști, desigur în strînsă colaborare cu medicii care solicită aparatura respectivă. Memoria colectivă a reținut explicațiile jena(n)te ale unor directori de spitale care afirmau: eu sînt medic, nu inginer și nu cunoșteam ce reprezintă de fapt aparatul X (adesea, pompos intitulat cu atribute pe care nu le avea și nici nu le putea avea…). În context, amintesc deosebita utilitate a Facultății de Bioinginerie Medicală, secția Bioinstrumentație, de la UMF Iași, care pregătea tocmai specialiștii necesari evaluării și întreținerii corecte a aparaturii medicale. Au fost lupte grele cu presa – influențată direct de o parte a corpului medical, bioiginerii fiind ironizați și taxați drept „struțocămile”, „medici cu bască” sau „mecanici medicali”. Amintesc toate acestea cu titlu de exemplu pentru istoria recentă a reformei din sănătate, știut fiind că frîna cea mare a venit întotdeauna din interiorul sistemului supus reformării. În plan strict uman lucrurile sînt de înțeles. Trecerea bruscă de la un statut social deosebit, obținut prin eforturi considerabile, la o diminuare relativă a poziției sociale prin „externalizarea” multor servicii pe care, inițial și pînă nu de mult, le făceau doar medicii. Astfel au apărut farmaciștii, biochimiștii, medicii de laborator, medicii igieniști și de sănătate publică, bioinginerii, economiștii specializați în analiza economică a sistemului de sănătate și, foarte recent, dar și foarte insuficient, managerii profesioniști specializați în managementul sănătății și al sistemului de sănătate. Toate aceste noi componente ale sistemului de sănătate au însemnat și tot atîtea trepte coborîte la capitolul prestigiu social de către profesioniștii medici. Personal, cred că aici este vorba despre o carență educațională, scala medicală insuflînd cu asupra de măsură ideea rolului decisiv și total al medicului în gestionarea stării de sănătate. Cred că tocmai aici se află și soluția dedogmatizării ideii superexcelenței corpului medical cuplată cu ideea excelenței nivelului tehnic de dotare. Școala trebuie să formuleze adevăruri, nu să consolideze dogme. Cred că nu greșesc dacă aduc un elogiu sincerității actualului rector de la UMF Iași, care spune lucrurilor pe nume: doar un diagnostic corect și comunicat corespunzător poate duce la o terapie adecvată și la strategii realiste de dezvoltare.
În concuzie: problema dotării cu aparatură nu este una medicală, ci în primul rînd una tehnico-financiară. Sau, mai larg formulat, depinde de viitorul corp al managerilor profesioniști din sănătate, fie aceștia cu formația de bază de medici, juriști sau economiști, de a prelua întreaga responsabilitate a dotării cu aparatură, exonerînd astfel profesiunea medicală de o responsabilitate care, de fapt și de drept, nu îi aparține.
Desigur, cei interesați de asanarea sistemului de sănătate pot intra în dialog cu subsemnatul, tocmai pentru a semnala eventualele îngroșări de ton și de a face nuanțările necesare. (Liviu Drugus,
Universitatea Bacovia) soluția optimă ar fi un audit financiar extern (adică realizat de o firmă de specialitate din

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!