Jurnal despre Bacovia (11)

Constantin CĂLIN

Ce și cum citează primii săi comentatori din Bacovia? Din cîte știu, o asemenea socoteală nu s-a făcut încă.
Evandru (I.M. Rașcu) citează șapte poezii: „Plouă”, „Nevroză”, „Seară tristă”, „Sonet”, „Panoramă”, „Fiori”, „Vals de toamnă”. „Fiori”, după șapte apariții cu acest titlu, va deveni, în „Opere” (1944), „Note de toamnă”. Iar ultima, „Vals de toamnă”, deși publicată în „Românul literar” din 1906, nu va figura în „Plumb”, ci în „Scîntei galbene”.
I. Ludo citează trei: „Nervi de toamnă” (E toamnă, e foșnet, e somn…), „Spre toamnă” și „Alean”, aceasta din urmă integral, dar cu versul 8 diferit de forma cunoscută: „Și răcnet lung și chiot”, în loc de „Și pocnet lung, și chiot”.
Al. Macedonski citează (de fapt, ele îi preced articolul) două: „Amurg” (Ca lacrimi mari de sînge) și „Decor”, cu versul 11 în varianta (neînregistrată de ediția critică a lui Mihail Petroveanu și Cornelia Botez) „Dorm frunzele albe, frunzele negre”.
C. Sp. Hasnaș citează cinci: „Monosilab de toamnă” (versurile 1 – 12), „Melancolie” și „Lacustră” (integral), „Cuptor” și „Decembre” (doar titlurile).
Ovid Densusianu citează opt, astfel: „Decor” (două strofe), „Nevroză”, „Singur”, „Tablou de iarnă” (versul 3), „Note de toamnă” (prima strofă), „Monosilab de toamnă” (strofa a treia), „Nocturnă” (versurile 9 – 14), „Altfel” (versurile 8 – 9), primul greșit: „Și-nvechit de gînduri…”, în loc de „Și-nvinețit de gînduri…”).
Ion Vinea citează două: „Altfel” și „Amurg antic”.
E.I.V. (Eugen Ciuchi, fostul coleg de liceu al lui Bacovia) citează nouă: „Sonet” (prima strofă, cu mici greșeli, ca de pildă „E noapte udă…”, în loc de „E-o noapte udă…”), „Tablou de iarnă” (cinci versuri, pe sărite, din care unul prescurtat), „în grădină” (două versuri), „Spre toamnă” (trei), „Oh, amurguri…” (trei), „Pălind” (două), „Amurg antic” (două: 5 – 6), „Amurg” (Ca lacrimi mari de sînge, cred, și nu Trec corbii – ah, «Corbii», titlul), așadar nimic pe de-a-ntregul, ci numai spicuiri.
Dacă trag linie, rezultă deci că, împreună, cei șapte citează 27 de titluri, adică peste jumătate din cuprinsul volumului „Plumb” (care avea 50), plus, cum am precizat, un titlu din „Scîntei galbene”. Nouă din ele sînt citate mai mult de o dată: două („Amurg” și „Amurg antic”) cu triplă și, respectiv, dublă aprobare (I. M. Rașcu, Al. Macedonski și Eugen Ciuchi; I.M. Rașcu și Eugen Ciuchi). Asupra celorlalte părerile se împart: „Altfel”, de exemplu, e remarcată diferit de Ion Vinea (pozitiv) și de Ovid Densusianu (negativ); „Spre toamnă” place lui I. Ludo, dar indispune pe Eugen Ciuchi, care respinge și „Sonet”, găsit bun de I.M. Rașcu; ș.a.m.d.
Să nu uit să notez: nici unul din cei amintiți nu citează „Plumb”.
Continuînd această aritmetică trebuie să observ că trei din articole (semnate de I.M. Rașcu, I. Ludo, Al. Macedonski) sînt favorabile integral lui Bacovia, iar patru (semnate de C. Sp. Hasnaș, Ovid Densusianu, Ion Vinea, Eugen Ciuchi) sînt, cu o vorbă populară, „în două ape”: amestecă, în proporții variabile, laudele cu rezervele. (Singurul care îl neagă total e băcăuanul Odin, pe care însă nu l-am luat în calcul).
Deși primii doi comentatori îi pun o etichetă (I.M. Rașcu: „Un cîntăreț al toamnei”, I. Ludo: „Un poet al toamnei”, la care Lambert (Aurel Savela) o va adăuga pe cea de „poet al nervilor”, Bacovia apare, chiar și acestora, ca un autor greu de fixat într-o categorie. „Mai simplu ca Iosif și mai pesimist decît acesta – scrie I. Ludo -, Bacovia înaintea oricărei școli, face parte din școala… sufletului”. Toți cei care scriu acum despre el simt că „iese din nota comună”, dar n-o pot defini prea bine. După I.M. Rașcu, „producerile” sale îl recomandă a fi unul dintre „adevărații scriitori de elită”, înnoitori (lucru demonstrat prin poezia toamnei, „subiect” care – susținea el – cere „întreit talent” față de altele), în schimb pentru Eugen Ciuchi e un „reprezentant literaricește nefericit, și pentru sine, și pentru decadentismul nostru național”. Declarîndu-l „un strălucit poet de excepție”, Al. Macedonski îl încadrează în rîndul celor ieșiți din „mișcarea” sa, a „Literatorului” (Iuliu Cezar Săvescu, Ștefan Petică, Alexandru Petroff, Tudor Arghezi), cu toate astea „un premergător”. în privința filiației, C. Sp. Hasnaș și Ovid Densusianu sînt mai puțin tranșanți: văd în Bacovia un autor nefixat încă într-o formulă: cînd de o noutate stridentă, cînd de o noutate care s-a fanat. âi recunosc „un real temperament poetic” (Hasnaș), ” o sensibilitate particulară” (Densusianu), dar primul îi impută faptul de a fi crezutr o vreme „că jocurile epatante sînt toată poezia nouă” (cum ar rezulta din „Monosilab de toamnă”) și al doilea că afectivitatea sa „e prea unilateralistă și duce la o poezie care era predilecționată acum vreo treizeci de ani (respectiv în anii ’80 ai secolului al XIX-lea – n.m.), așa că azi (în 1916 – n.m.) ne pare că vine prea de departe”, fără a sesiza că această unilateralitate e o dovadă de personalitate cristalizată. La rîndul său, Ion Vinea admite, pe de o parte, că unele din elementele acestei poezii (toamna, parcul, nevroza) „sînt cunoscute”, dar pe de altă parte relevă că Bacovia, „caz frumos și rar”, reușește să scapere din ele „sunete neauzite și încă persuasive”. Luate în ansamblu, aprecierile de mai sus – atît cele rezervate, cît și cele entuziaste – ridică două probleme: atitudinea comentatorilor față de noutate („poezia nouă”) și atitudinea lor față de autor.E noapte udă…”, în loc de „E-o noapte udă…”), „Tablou de iarnă” (cinci

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!