Jurnal despre Bacovia (13)

Constantin CĂLIN

„Plumb” se tipărește în 500 de exemplare, din care o parte rămîn nevîndute pînă la terminarea războiului. Desigur, nu fiindcă nimeni n-ar mai fi citit poezie în acești ani, ci deoarece publicul nu găsea în el ceea ce caută de obicei: „un soi de vinietă politică, un condiment potrivit pasiunilor lui actuale, cum observa, în secolul precedent, Charles Baudelaire. Bacovia nu se încadra (și nu s-a încadrat niciodată) în „ritmul vremii”. Comparîndu-l cu cele care vor urma, „Plumb” e cel mai „inactual” dintre volumele sale. Nu se potrivea prin nimic cu discursurile epocii, una de „haotică înfrigurare”, cum a descris-o Perpessicius. Nu e „patriotic”, „istoric”, „agitatoric”. E o carte lipsită de exaltări, de speranțe, de fanatism, de ură. Nu flatează, nu incită. Pe scurt, nu corespundea defel „voinței obștii românești”. De fapt, tot inactual ar fi fost și dacă ieșea cu un deceniu și ceva în urmă, cînd se considera că România e „încorporată deja Europei culte”, pătrunsă de „menirea sa”: „regat respectat, popor liber; muncitor, cu calități alese; prudent și dornic de progres”. (Vezi discursul dr. C. I. Istrati, în „Calendarul Minervei”, 1905, p. 160). Acum, însă, cu atît mai puțin. E cartea unui sceptic, or, în momente ca acela al apariției ei, scepticismul, „boală neagră” (Carlyle), răspîndită printre orășeni, era viciul cel mai condamnabil. De altminteri, mai tîrziu, cineva va spune ritos că scepticul „merită să fie exclus” din comunitate, „căci e o crimă să n-ai încredere în geniul nației tale”. La începutul anului 1916, „orizontul de așteptare” (politic) era cel schițat de Nicolae Iorga în conferința sa despre „24 ianuar”, foarte fidelă ca foaie de temperatură colectivă, lucru dovedit de aplauzele care au însoțit-o, uneori aproape la fiecare frază: „Anul acesta nu ne lasă cum ne-a găsit. Aceasta e sigur: în bine sau în rău, cum voim, cum nu voim, un lucru e sigur: nu ne întîlnim de acum într-un an de zile așa cum am fost. Iată, în mulțimea din care o mare parte îmi e necunoscută personal, sînt atîția oameni pe cari n-am să-i mai văd niciodată. Și-mi pare rău și nu-mi pare rău. (Aplauze). Și, chiar dacă ar fi ca această nevedere să nu fie numai din partea unuia, să fie și din partea amîndurora, ceia ce nu mai înseamnă o nevedere, ci o revedere, aiurea… E sigur că nimic din oamenii ce sînt în această sală (a Ateneului Român – n.m.), din sufletul, nimic din elementul moral al ființei noastre nu va fi, peste un an, așa. Și, oricît de mari nenorociri ar fi, oricît de multe suferințe, oricîte lacrimi, oricît sînge s-ar vărsa pe pămîntul acesta, este bine! Orice, numai să nu fim ceea ce am fost! (Aplauze puternice). Nu numai în materie de hotar, dar și în materie de suflete. (Aplauze puternice)”. Și alții, mulți, din motive diferite, sperau că războiul va aduce „zguduiri naționale și sociale incomparabil mai mari decît toate mișcările veacurilor trecute”. „Eram sigur că vor veni. Le-am nădăjduit. Le-am așteptat”, va mărturisi N.D. Cocea, unul dintre ei. Se credea, la modul prezumțios, în victorie, care urma să fie obținută repede, fără dificultăți, într-un „marș triumfal”. „A fi vorbit înainte de război de posibilitatea nu a unui dezastru, dar a unei simple neizbînzi, ar fi fost mai mult decît o aberațiune, ar fi fost o lipsă de patriotism. Dorința – avea să constate, cu reproș, generalul Al. Averescu – se lua drept realitate…”. („Răspunderile”, p. 12). Total străină de acest climat, „Plumb” nu oferea nici o profeție, nici o exhortație; nu contribuia cu nimic la „pregătirea sufletească” pentru așteptatul război. Dar nu provoca nici prin vreo împotrivire. Și nici autorul, despre care, în anumite cercuri, se știa că „de un șir de ani duce o viață de mizerii într-un oraș de provincie” (Cf. Agafton și C-nie, „însemnări”, în „Cronica Moldovei”, nr. 3/1916, p. 55). Numit într-un post la București, la începutul verii lui 1916, el rămîne și aci „mut”, fără opinii de un fel sau altul. întîmpinată cu aprobări mai mult sau mai puțin binevoitoare, cartea sa își epuizase deja, pentru o vreme, ecourile. A rămas deci, în vitrine și depozite, aidoma unui obiect făcut din metalul scris pe copertă: tăcută, modestă, indiferentă. O casetă închisă care va sta așa pînă spre sfîrșitul „haosului”, cînd, sub loviturile eșecurilor, în față cu perspectiva dezastrului, starea de spirit se schimbă și, pe urmele războiului, pornesc alte lupte: pentru existență, pentru adevăr, pentru valoare. Ca orice lucru ignorat pe nedrept, „Plumb” va fi descoperit cu un sentiment de vinovăție și apreciat cu un plus de generozitate. ism, de ură. Nu flatează, nu incită. Pe scurt, nu corespundea defel „voinței obștii românești”. De fapt, tot

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!