Jurnal despre Bacovia (16)

Constantin CĂLIN

Deși s-a simțit mereu „sub al vremurilor joc”, Bacovia le-a definit de puține ori și, atunci, larg, în termeni generali: „vremuri de demult”, „vremuri viitoare”, „vremuri noi”, „vremuri mai bune”, „vremuri mari”, „vremuri grave”. Cu asemenea definiții nu se poate alcătui, însă, graficul timpului pe care l-a parcurs, îndeosebi de la primul debut și pînă la sfîrșitul vieții. E vorba de aproape 60 de ani, pe care, contemporani de-ai săi, situați mai ferm în actualitate, i-au caracterizat oportun, în raport cu circumstanțele, des și divers. Voi apela la formulările lor, căci ele ajută la înțelegerea tuturor etapelor – unele scurte, altele lungi – pe care le-a străbătut poetul, fie cu ecou, fie fără ecou în opera sa. Majoritatea acestor etichete reprezintă evaluări morale, subiective, dar vor fi și cîteva de natură economică și socială, sprijinite pe date obiective. încep cu una din ele: „eră de economii”. Apăsați de o „criză grea”, „excepțională”, acută dar trecătoare, ultimii ani ai secolului al XIX-lea au sfîrșit, dacă pot zice așa, cu palmele strînse, în lipsuri, obligînd la „inaugurarea unei ere de economii”. Constrîngătoare, austeritatea fu principalul imperativ al lustrului următor. Dezamăgirile avură ca efect o oboseală prematură. „Veacul oboselii!”, exclama Constantin Dobrogeanu-Gherea, într-o scrisoare din 1908, confirmîndu-i lui Paul Zarifopol, ginerele său, justețea unei impresii pe care acesta o avusese. Ameliorarea economică venită spre finele deceniului aduce, cum va observa Ibrăileanu, „o vreme cu tendinți tot mai pronunțate spre fleacuri”, frivolă. Starea aceasta nu durează mult și se intră în „anii neutralității”, ani de înfrigurări și de calcule, transformați de unii într-o „epocă a afacerilor prospere”, pe care o vor continua cu cinism și în timpul războiului. Ulterior (unul dintre optimiști fiind H. Sanielevici) s-a crezut că „războiul a încheiat la noi o epocă de decădere bizantină”. Speranță deșartă, într-o țară în care aproape toată lumea se mișca încă „în zodia politică” (Perpessicius), iar partidele erau, vorba lui Iorga, „asociații pentru cultura bugetului”. Așadar, au urmat „ani nervoși și agitați” (Mihai Ralea).
Fapt șocant doar pentru „inocenții” care au în minte o imagine edulcorată, idilică a epocii interbelice, acesteia i s-au atribuit numeroase caracterizări negative. M. Sadoveanu și D.D. Pătrășcanu vorbesc, de pildă, în prefața la „Spre Emaus” (1924), despre „cumplitele vremuri de azi, cu întunecimea lor sufletească”. „Trăim vremuri grele” e laitmotivul care se aude întreg deceniul trei și în primii ani ai deceniului patru, atît la bătrîni, cît și la tineri; „timpuri complicate”, – după unii de „vertiginoasă precipitare”, după alții de „marasm”. Contrastele resimțite cel mai dureros erau cele dintre preocupările materiale și cele spirituale, dintre individualism și demagogia solidarității, dintre certitudinile bazate pe averi și eclipsele de conștiință. Nici unul din ele n-a scăpat ochiului moraliștilor și moralizatorilor. în această ultimă ipostază, cel mai efervescent îmi pare a fi fost Gala Galaction, preot cu idei socialiste, care a dat zeci de definiții șfichiuitoare anilor de „secetă și prăppăd” prin care înainta: „vremuri de învălmășag și zăgazuri rupte”, „amărîte și falimentare”, „strîmtorate și necăjite”, „de arșiță sceptică și libertină”, de „vastă apostazie la modă”. Vremuri anormale, eronate, de zguduiri, excese, violențe: „Stridența și înfrigurarea vieții actuale – vitupera autorul romanelor <> și <> în articolele sale duminicale – sînt minciună și deșertăciune”. „Epoca petrolului, a exportului bănos, a industriilor acumulate (trusturilor – n.m.), a marilor firme și bănci” – va scrie și Tudor Arghezi – „a împins (și la noi – n.m.) lumea într-o singură parte” și a făcut din „beția cîștigului mare, unică problemă și unică însuflețire”. în creștere rapidă, egoismul burghez – ne spune în felul său pamfletarul – a denaturat mentalitatea tradițională. „Poporul (adică elementul țărănesc – n.m.) s-a infectat de pehlivănia zeflemistă a elementului orășenesc”, luat ca model, constatau Petre Pandrea și, după el, Mihai Ralea. Legenda pozitivă a epocii interbelice, de perioada fericită, e – trebuie să adaug – creația unei părți a „elementului orășenesc”, care n-a dus-o rău. Intrată în „epoca imperialismelor”, România dintre 1920 și 1939 suferă toate consecințele acestei situații. E de-ajuns să amintesc că, după 1933 începe – pentru a-l cita pe Mircea Eliade – „un timp îngrozitor, acela al Terorii Istoriei” („un tempus terrifiant, celui de la Terreur de l’Histoire”). încep „vremurile de enervare universală”, cum le percepea Galaction și de (cum zicea altcineva, un publicist băcăuan) „iezuitism politic”, de ipocrizie și de diktat.rea”, „excepțională”, acută dar trecătoare, ultimii ani ai secolului al XIX-lea a

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!