Jurnal despre Bacovia (19)

Constantin CĂLIN

într-o pagină datată „Cluj, 20/XI/1921”, ce evocă o convorbire cu Sadoveanu, Sextil Pușcariu, care pe lîngă activitatea de lingvist eminent a avut și una de critic literar, își nota următoarea constatare: „între cei de azi, afară de cîțiva ca Lucian Blaga, Topîrceanu, Nichifor Crainic și I. Pillat, nu sînt talente mari care să se impună, așa cum acu douăzeci de ani s-a impus un Anghel, Iosif, Brătescu-Voinești, Sandu, Cerna. Dibuitori care scriu mult, fără răbdarea de a lăsa să se coacă lucrurile în saltar, grăbiți să publice, vînînd imagini nouă, dorind să rupă forma tradițională, nu fiindcă în ea nu mai încape bogăția sufletului lor, ci fiindcă nu mai sînt în stare să atragă atenția publicului prin noutatea conținutului și fac deci apel la bizareria cadrului”. Numele lui Bacovia nu-i vine în memorie. în primii ani de după război, el e rareori citat. Nu era simțit nici „între cei de azi”, nici între cei de „acu douăzeci de ani”, în rîndul cărora e așezat Cerna, născut în 1881, ca și poetul nostru. Deocamdată locul său e între linii, ca să nu zic în purgatoriu. Chiar și după ce începe să fie văzut, problema situării sale nu e foarte clară. Totuși tendința era de a-l considera mai curînd vechi decît actual. De pildă, în niște „Contribuții la înțelegerea generației noi”, publicate la începutul anului 1931, Octav Suluțiu, definind deceniul precedent drept „o perioadă revoluționară” pentru poezie, remarca „pe de o parte romantismul lui Tudor Arghezi, continuat de romantismul lui Ilarie Voronca, de altă parte clasicismele atît de distincte ale lui Ion Vinea, Ion Barbu, Lucian Blaga și Camil Baltazar”, dar omitea să-l treacă și pe Bacovia ca participant la acea „revoluție uimitoare”, pe care, entuziasmat, o descria. Preciza și de ce: „Am omis pe G. Bacovia, întrucît sensibilitatea lui (e) premergătoare războiului și paternă generației postbelice”.
Politețea lui nu-i acoperea destul de bine ingratitudinea, una inevitabilă însă, căci și la noi, ca și aiurea, „lumea de după război părea să caute cu aviditate tot ceea ce se opunea modelelor de dinainte de război”. într-o asemenea dispoziție de refuz, „părinții” sînt inutili, „expirați”, cu vorba cuiva de acum.
„Noi am deosebi, în frămîntarea spirituală a epocii actuale, – va scrie Nae Ionescu, în 1928 – trei eșaloane: cei de 20 – 28 de ani, cei de 35 – 45 și, în sfîrșit, bătrînii”. La data apariției articolului său (11 octombrie), Bacovia avea 47 de ani. După criteriile stabilite de filozof, intra așadar în eșalonul bătrînilor, adică aparținea „generației vechi”, care nu-și mai putea asuma nici unul din programele prezentului. „Legea naturală a progresului”, formulă la modă atunci, o obliga să lase loc „generației noi”, anunțată prin toate goarnele publicisticii. „Renașterile” (iar ceea ce se petrecea primise această denumire) sînt inițiate și ilustrate de tineri. Ca să se manifeste liber, una din primele lor mișcări e să-i împingă pe bătrîni în trecut, să le denunțe defectele și să-i disprețuiască. Astfel, același Nae Ionescu califica generația dinainte de război drept „generația lui Vorbălungă”: „Precumpănitori în viața publică erau profesorii și avocații: toți oameni de vorbă; în cel mai bun caz de idei; dar care toți se complăceau în legănarea frazei, care de cele mai multe ori nu era decît muzică, sau literatură”. Statistic, aci avea dreptate, și la fel mai departe, cînd afirma că „perioada războiului și cea imediat următoare au fost și continuă să fie – vremea inginerilor și militarilor”. Bineînțeles, modificări de structură au avut loc, în acest interval, și în breasla scriitorilor, în care pătrund medici, teologi, sociologi, matematicieni etc. Deși, cum se zicea pînă nu de mult, avocat la bază, Bacovia nu stătea „sub egida retorismului”, precum majoritatea componenților „generației vechi”. Totuși, cît timp ține febra diferențierilor (și trebuie spus, din deceniul trei ea s-a prelungit în cel următor), el e asimilat ei, iar dificultățile de a se și de a-l încadra persistă. Or, ele se reflectă în mărimea și ritmul receptării.

c și I. Pillat, nu sînt talente mari care să se impună, așa cum a

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!