Jurnal despre Bacovia (7)

Constantin CĂLIN

• Poemul „Stanță la Bacovia” conține un singur element geografic: „Și glasuri/ în văi răsunau…”. Restul versurilor evocă un peisaj moral, a cărui notă dominantă o constituie buna conviețuire: „Bacovia/ Țară de încîntări/ Și viață liniștită./ Nu se discută/ De-al meu/ Și de-al tău”. Nostalgia îl face pe poet idilic, colectivist. însă, aci el nu vorbește de un loc, ci de un timp: timpul cînd era tînăr, economic liber și n-avea de împărțit nimic cu nimeni. Indirect, „Stanța” sa confirmă adevărul uneia din observațiile lui Schopenhauer, anume că „Uneori credem că ne e dor de un loc îndepărtat, pe fapt ne e dor de timpul ce l-am petrecut acolo”. „Țara Bacovia” e ținutul Bacăului, chiar mai puțin de atît: Bacăul și împrejurimile sale. Ca teritoriu autonom, cu personalitate specifică, o asemenea „țară” n-a existat, în nici o epocă, așa cum au existat „Țara Făgărașului”, „Țara Bîrsei”, „Țara Loviștei, „Țara Vrancei”. Denumirea ei e creația poetului, care, prin pseudonimul ales, se atașa mai mult de legendă decît de istorie. De altminteri, una dintre „Divagările (sale) utile” sună astfel: „Ca și legenda Bacăului, am și eu legenda mea”. Punctul lor comun era numele de „Bacovia”. Poetul declara că l-a luat din Hașdeu, apoi continua explicația într-un fel care lasă impresia că i-ar aparține: prescurtînd pe Bacchus în Baco, și adăugîndu-i apoi cuvîntul latin via – calea, adică, ajungi să vezi că Bacovia înfățișează pur și simplu Calea lui Bachus. Pe calea aceasta am mers eu într-adevăr de foarte multe ori”. însă această explicație (bineînțeles, minus ironia) o mai încercaseră și alții. Ea figura, de pildă, în studiul (agricol și economic) Județul Bacău (1889), de S.P. Radianu:”Numele său (al Bacăului – n.m.) derivă, crez («crez» aci, dar mai încolo «poate» – n.m.), de la Bacovia, calea zeului vinurilor numit la romani Bacchus” (p. 23). Calea căror vinuri? Un învățător, C.V. Ficșinescu (Geografia județului Bacău, 1879) susținea că a „vinului de Odobești”. De ce nu a celor locale? Căci Bacăul (acoperit 38,9 la sută, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, de vii) avea vinuri cu renume: „de Tîrgu Ocna, de Jevreni și (de) Gioseni”, cît și vinuri țărănești bune, chiar excelente (de Bogdănești, de Răcătău, de Parincea, de Tamași). Cît a stat în „țara” lui, Bacovia – lasă el undeva să se înțeleagă – a preferat vinul țărănesc, „ce-i producea însemnări pentru caietele sale”.

• Singura mea asemănare cu Bacovia e că, la fel ca el, și eu, scriind (sau citind) „mă gîndesc la mine”. Uneori prea mult. Mă uit în propriul text (sau în textul altuia) ca într-o apă adîncă, dar fără narcisism. Nu-mi contemplu imaginea, ci privesc, concentrat, ceva ce nu e, pînă uit și de oglinda apei, și de apă, iar – uneori – și de mine. Ceva similar mi se întîmplă diminețile, înainte de a începe să mă bărbieresc. Mă cercetez o clipă în oglindă, apoi (cîteva secunde, poate un minut) nu mă mai văd, nu mai văd nici oglinda. M-a absorbit? Un gînd șterge tot ce era în față și-l preface într-o pată albă. Gîndul însuși e fugitiv și inconsistent. Dacă ar trebui să-l precizez, n-aș putea: se destramă ca un abur sau ca un vis. Cînd realitatea își intră pe deplin în drepturi, el nu mai există nici ca amintire. Ciudat, n-am simțit niciodată nevoia să-l reconstitui.

• Lui Bacovia toate i-au venit tîrziu, chiar și invitația de a vorbi la Radio. Aflu, din Ionel Jianu (între teatru și literatură, 2004, p. 122 – 123) că Arghezi, Mihai Codreanu, Philippide și alții au vorbit cu 25 de ani înaintea lui! De fapt, folosind cuvîntul „a vorbit”, exagerez: el doar a citit versuri. N-a formulat opinii, n-a făcut evocări, n-a relatat cum lucrează, nu și-a flatat și nu și-a mustrat cititorii. Deși difuzat de Radio, n-a avut, cred, niciodată, senzația comunicării prin acesta. I-a lipsit ceea ce aș numi instinctul dominării. Cine vorbește la Radio vrea să impună ceva. Or, cum a observat Vasile Netea în preambulul la interviul pe care i l-a luat, Bacovia n-a avut „de dat nici o indicație lumii” în care a trăit. A lăsat-o în voia ei, ca, la rîndu-i, să fie lăsat în pace. Situația sa n-ar fi diferită, nici dacă ar trăi azi, în epoca mass-media. N-ar fi căutat de „oamenii de televiziune” și, cert, nici el nu i-ar căuta. N-ar avea păreri în „chestiuni punctuale”, iar în eventualitatea participării (mai mult cu de-a sila) la vreo dezbatere, ar fi eclipsat de frumoșii și de flecarii care umplu microfoanele fără a spune barem o singură propoziție adevărată.via – calea, adică, ajungi să vez

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!