Jurnalul unui outsider

Teroarea de catifea

Ioan NEACȘU

Un important cotidian publică un amplu documentar despre disidenți. Problema luptei anticomuniste s-a pus în România chiar din 1990. Am scris atunci un articol, publicat foarte cenzurat (!) în „Tribuna învățămîntului”, în care protestam împotriva faptului că Ana Blandiana, sau Doina Cornea erau considerate disidente. Observam că disident este cineva care părăsește un partid pe care l-a servit pînă la un moment dat. Disidenți sînt, deci, Ion Iliescu, ori Octavian Paler, Silviu Brucan, sau Nicolae Breban. Ei au deținut funcții importante în Partidul Comunist, apoi au criticat deschis politica partidului, chiar înainte de 1989. Dar Ana Blandiana a fost tot timpul agresată de partid și securitate, ea s-a opus politicii partidului prin întreaga sa operă, nu doar prin motanul Arpagic. La fel Doina Cornea și alți intelectuali, muncitori, oameni care nu au stat cu brațele încrucișate și au plătit cu ani de închisoare, cu internări în spitale de psihiatrie, unii chiar cu viața, ca Gheorghe Ursu. Ei nu sînt „disidenți”, ei au luptat în rezistența anticomunistă, care nu a încetat o clipă. Cea mai mare insultă adusă poporului român de „Raportul Tismăneanu” este aceea că se consideră doar lupta armată din munți împotriva ocupantului sovietic drept „rezistență” și se afirmă că după 1965 poporul a fost atît de atașat politicii lui Nicolae Ceaușescu, încît se poate vorbi de o colaborare a majorității oamenilor cu partidul și securitatea! După 1965 nu am mai avut „rezistență”, doar disidenți de teapa domnilor Silviu Brucan sau Ion Iliescu! O asemenea mistificare a adevărului istoric face inutil un proces al comunismului și o așează pe doamna Doina Cornea alături de Silviu Brucan!
Adevărul este altul.Teroarea comunistă nu a încetat odată cu eliberarea deținuților politici, cîți încă nu muriseră, din închisori. Teroarea bîtei și a mitralierei a fost înlocuită cu o teroare de catifea. Au fost deschise închisorile, dar țara întreagă s-a transformat într-o vastă închisoare. Dacă pe vremea lui Gheorghiu-Dej luptătorii din munți erau împușcați, la fel țăranii care se opuneau colectivizării, iar deținuții politici erau schingiuiți, omorîți și aruncați în gropi fără cruce de torționari care nu au pățit nimic pentru crimele comise, ba am auzit că unul dintre ei vinde obiecte care au aparținut lui Iuliu Maniu, evident contrafăcute, pîngărind astfel memoria celor pe care i-a ucis, după 1965 teroarea a devenit din fizică, psihică. Toate interdicțiile erau dictate cu zîmbetul pe buze, iar bîta a fost înlocuită cu sentimentul de urmărire continuă, care era întreținut diabolic prin cei trei F: Foame Frig Frică, prin ofițerul de securitate care îți povestea ce ai spus cu un anumit prilej, apoi te punea să declari că nu vei mai critica politica partidului etc. Dacă tu erai politicos, era și el, dacă tu îi spuneai „bă banditule”, cum făceau Paul Goma sau Mircea Dinescu, spunea și el „bă banditule”! Alexandru Paleologu a scris chiar o carte intitulată „Politețea ca armă”. Intelectualii care nu au înjurat, precum Paul Goma, nu înseamnă că nu au făcut parte din vasta rezistență anticomunistă din perioada 1965-1989. O istorie a acestei rezistențe trebuie scrisă, deoarece ea se manifesta foarte diferit, de la includerea în programa școlară a unor scriitori – alții decît Aragon sau Sartre, cum făcea doamna Doina Cornea – pînă la refuzul de a munci al sutelor de mii de muncitori, care aplicau principiul: „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. De la actorii care strecurau „șopîrle” foarte gustate de public în textul pieselor jucate totdeauna cu sala plină, pînă la profesorii care făceau – evident, nu toți, dar foarte mulți – o educație mai degrabă anticomunistă elevilor, sau la ziariștii care realizau tot felul de anchete, interviuri sau reportaje în care criticau sistemul cu aerul că de fapt aplică „directivele”, tot acest front a contribuit – picătură cu picătură – la prăbușirea din decembrie 1989. După Helsinki, nu doar în Cehoslovacia sau în Polonia sistemul s-a văzut somat să respecte legile pe care le promulgă. La noi nu s-a făcut o Cartă pe care să o semneze intelectualii, dar mii de proteste individuale au pus în dificultate sistemul. Țin minte că la începutul anilor ’80 am cerut, printr-o scrisoare adresată lui Nicolae Ceaușescu, să se verifice nota de plată a căldurii furnizate de CAF (tatăl CET-ului!). A venit un consilier al primului-ministru Dăscălescu și a constatat că gigacaloriile plătite de locatari nu ar fi putut fi produse nici dacă sistemul ar fi avut un randament de sută la sută! S-a constatat un prejudiciu de șase sute de mii, contravaloarea a șapte-opt autoturisme Dacia la prețul de atunci, dar primul-secretar, împăciuitor, a spus că nu are de unde da atîția bani, să acceptăm o eșalonare lunară. Am acceptat, consilierul a plecat, iar noi nu am văzut nici un leu. Această scurtă poveste arată că sistemul nu era capabil să se reformeze, că era necesar cutremurul care a urmat. Dar mai arată și că nu toți românii au fost „colaboraționiști”, cum presupune domnul Tismăneanu, că în toți acești ani terorii de catifea i s-a opus o rezistență surdă, de multe ori ineficientă, dar tenace, capabilă să acumuleze enegia care a atins masa critică în decembrie 1989. Istoria acestei rezistențe, repet, trebuie scrisă!1965 nu am mai avut ”

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!