Jurnalul unui outsider

Despre celebritate

Ioan Neacșu

Mărturisesc faptul că am auzit cuvîntul „celeritate” pentru prima oară într-un discurs al domnului președinte Emil Constantinescu, în care făcea referiri la Justiție. M-am dus repede la dicționar și am aflat că acest cuvînt rar vine din latinescul celeritas și înseamnă „iuțeală, repeziciune”. Atunci cînd se referă la activitatea Justiției, el cere o accelerare a procedurilor pentru ca actul de justiție să se finalizeze într-un timp rezonabil. Atunci cînd un avocat dorește să nu se ajungă la adevăr, deoarece adevărul îl defavorizează pe client, caută tot felul de „chichițe juridice” pentru a obține noi și noi termene, pînă cînd faptele se prescriu. Avocații statului, însă, procurorii, n-ar trebui să aibă, cel puțin teoretic, nici un interes să tergiverseze o cercetare, deoarece statul este garantul tuturor drepturilor și libertăților prevăzute în Constituție, deci procesele în care sînt judecați criminalii apără implicit viața liniștită a oamenilor cinstiți. Cum se explică, atunci, faptul că cercetarea evenimentelor din decembrie ’89, sau Piața Universității nu au ajuns în instanță nici după cincisprezece ani? Parchetele din România nu au capacitatea de a instrumenta evenimente atît de complexe, ori nu există voința de a le scoate la lumină? Celeritatea pe care domnul președinte Emil Constantinescu o cerea Justiției este doar o vorbă în vînt, sau ar trebui să fie un principiu al statului de drept? Ea nu se referă doar la cercetare, ci și la actul de justiție în sine. Judecătorii lungesc nepermis de mult procese în care oamenii păgubiți ar trebui repuși în drepturi, iar hoții ar trebui să plătească pentru fărădelegile lor. Dacă în perioada 1997 – 2000 au fost sute de hoți băgați la pușcărie, Justiția răspunzînd, cît de cît, la cererea președintelui, după schimbarea de putere au fost eliberați din închisoare majoritatea celor condamnați pe drept. Este Justiția atît de dependentă de politic, încît în același proces se pot da două verdicte diametral opuse? Recenta eliberare a lui Miron Cozma ar fi un exemplu. Tergiversarea cercetării în cazul primarului Dumitru Sechelariu ar fi un alt exemplu. Domnul președinte Emil Boc cerea, într-un interviu televizat, ca un proces să nu înceapă decît atunci cînd faza de cercetare este completă, iar odată început să se judece o zi, două, trei, pînă la pronunțarea unui verdict. Amînarea pronunțării cu termene la distanță de luni de zile lungește un proces pe ani buni, pînă cînd faptele se prescriu, sau una dintre părți moare, pur și simplu! Știindu-se protejați de o procedură scrisă parcă de ei înșiși, hoții și criminalii își văd de blestemățiile lor în voie.
„Celeritatea” este un cuvînt care ar trebui să facă o carieră la fel de mare ca celebrele „și nu numai…”, sau „deci…”. De cîte ori cineva se referă la Justiție, ar trebui să nu uite de „celeritate”. Chiar doamna ministru Monica Macovei s-ar putea gîndi la o „Lege a celerității”, care să oblige magistrații să se miște mai repede. În România sînt sute de mii de procese. Încetineala actului juridic duce, fatal, la blocarea întregului sistem. Tergiversarea, fie din rea intenție, fie din comoditate sau din incompetență, ar trebui foarte aspru sancționată. Nu putem vorbi de un stat de drept atîta timp cît hoții și criminalii nu sînt pedepsiți scurt și definitiv, iar oamenii cinstiți care cer dreptate așteaptă zeci de ani o sentință justă.

repede. În România sînt sute de mii de procese. Încetineala actului juridic duce, fatal, la blocarea întregului si

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!