Jurnalul unui outsider

Politică emoțională

Ioan NEACȘU

Domnul senator Ioan Talpeș a avut zilele acestea, brusc, după
șaisprezece ani de la căderea comunismului, revelația că pentru România doctrina cea mai potrivită tranziției este doctrina creștin-democrată. A făcut, în consecință, cîteva gesturi care au avut un binemeritat ecou mediatic. Și-a exprimat, public, dorința de a deveni membru al PPCD (PNȚCD), apoi a făcut un voiaj în Europa alături de domnul președinte Gheorghe Ciuhandu, pentru a-l prezenta pe acesta unor prieteni din marea familie politică la care aspiră, în primul rînd doamnei Angela Merkel. Președintele țărăniștilor din România a legitimat, prin gestul său, intențiile domnului Talpeș, dar vicepreședintele partidului, domnul Bubenek, a declarat că Biroul Național de Conducere al partidului nu este de acord cu această adeziune. Ziariștii, dar și membrii partidului sînt
revoltați că fostul șef al seviciului nostru de spionaj ar putea deveni lider al partidului lui Maniu și Coposu! Pe ei nu-i interesează că astfel partidul ar deveni parlamentar, că relațiile pe care le are domnul Talpeș în Europa ar fi de mare folos, în sfîrșit – nu-i interesează capacitatea politică a domnului senator, ci doar trecutul său care pare să-l compromită. Atunci cînd aud de servicii secrete, foștii deținuți politici sau descendenții lor le asimilează automat Securității și, brusc, văd roșu în fața ochilor. Li se pare o blasfemie, li se pare culmea tupeului ca un reprezentant al acestor servicii să devină urmaș al lui Maniu sau Coposu. Ei uită marea lecție politică a domnului Corneliu Coposu, care spunea că orice compromis este de acceptat dacă îl cer interesele partidului, singurul compromis de neacceptat este cel care se referă la principii, la doctrină. Un astfel de compromis de neacceptat este amestecul doctrinei liberale cu doctrina populară, care este creștin-democrată! A căuta, însă, și a găsi soluții tactice care să aducă democrația creștină în prim-planul vieții noastre politice, acolo unde ar fi trebuit să fie în toți acești ani care au trecut de la căderea comunismului este chiar o obligație și gestul domnului președinte Gheorghe Ciuhandru mie mi se pare oportun. Partidul Popular Creștin Democrat nu se poate afirma cu oameni ca domnul Opriș, oricît de bună ar fi „originea socială” a sa. Chiar domnul Bubenek: ce reforme a făcut în sănătate cît a fost ministru, astfel ca istoria să consemneze trecerea sa prin Guvern? Un partid se legitimează nu doar prin ce vrea să facă, ci mai ales prin ce a făcut. Un partid se legitimează nu doar prin doctrina sa, ci și prin personalitățile pe care le are, personalități capabile să pună în operă principiile doctrinare. A face mereu politică de cafenea, a fi mereu revoltat (pe bună dreptate!) fără a da soluții înseamnă a face o politică emoțională, ineficientă în măsura în care nu este pragmatică. Într-o discuție pe care am avut-o recent cu un distins lider liberal despre atît de mediatizata fuziune, la observația mea că cele două doctrine, liberală și populară, nu se potrivesc deloc, domnia-sa mi-a răspuns: „Depinde ce vrei să faci. Dacă vrei să păstrezi puritatea doctrinei acționezi într-un fel, iar dacă vrei să exerciți puterea acționezi în alt fel!” Un asemenea răspuns pare cinic, dar el este doar pragmatic. Sigur că brusca orientare a domnului senator Ioan Talpeș spre democrația creșină este de discutat. PNȚ-ul însă nu acum „este infiltrat”, ci asta s-a întîmplat chiar în 1990. Domnul Virgil Măgureanu, atunci cînd i s-a reproșat că face un partid al securiștilor, a răspuns calm: „Nu vă faceți probleme, securiștii sînt repartizați în toate partidele”! Sociologul Cătălin Zamfir – în studiul său „Procesul politic în tranziția din România” (București, 2003) susține că trecerea la pluripartidism ar fi trebuit făcută prin repartizarea nomenclaturii comuniste în partide avînd doctrinele din Parlamentul European. Renașterea partidelor istorice a încurcat aceste socoteli, care erau și pe placul occidentalilor, obișnuiți să negocieze cu cei pe care-i cunoșteau de dinainte de 1990. Partidul nomenclaturiștilor a devenit un partid ocult, sau mai degrabă ocultat de partidele doctrinare. Cine conduce acest partid ? Domnul Ioan Talpeș a avut cu adevărat o revelație, sau are pur și simplu „o sarcină”? Dacă ne punem asemenea întrebări ajungem să facem cu adevărat o politică emoțională, ba chiar ajungem la paranoia. Problema, domnilor Bubenek și compania, este următoarea: puteți dumneavoastră să faceți din PPCD un partid care nu doar să ajungă în Parlament, dar să ajungă și la guvernare, ba chiar să dea țării un președinte, măcar cum l-a dat CDR-ul pe domnul președinte Emil Constantinescu? Dacă da, atunci domnul Talpeș este, într-adevăr, în plus. Dacă nu, ar trebui să se găsească cineva care să vă amintească invitația maioresciană: „În lături!” nu-i interesează că astfel partidul ar deveni parlamentar, că relațiile pe care le are domnul Talpeș

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!