M-au uimit dintotdeauna blazarea cu care primesc romanii „liberul” de 1 Decembrie, lehamitea cu care asteapta sa treaca aceasta zi, o zi urita de iarna, ca oricare alta, poate un pic mai plictisitoare, poate un pic prea lunga, zeflemeaua cu care isi ureaza romanii unul, altuia, „La multi ani, bai romane!”. De ce nu are pentru noi nici o semnificatie sarbatoreasca aceasta zi? In fond, daca a fi roman nu ne provoaca nici o mindrie, e, pur si simplu, vina noastra. Romanii nu sint altii. Romanii nu sint natia pe care o percepem dinafara noastra, abstract, ca pe o notiune fara sens careia nu ii apartinem. Uitam mereu ca apartinem acestui tot cu care NU ne mindrim. Ca si tu, si eu sintem „aia”, romanii de care ne e jena… Asa ca nu pricep de ce nu sintem in stare sa individualizam aceasta calitate. Romani sintem noi. Roman sint eu, si tu, si el, si sora-mea e romanca, si sotul meu si, ce surpriza, romani sint baieteii mei! Si atunci de ce sa nu fiu mindra? Cum sa nu fiu mindra de baieteii mei minunati, romani printre altele, sau de sotul meu destept si artist, roman printre altele, sau de sora mea, scriitoare, romanca, printre altele, sau de parintii mei deosebiti, romani, printre altele sau – de ce nu? – de mine, asa cum sint eu, cu bune si cu rele, romanca, printre altele. Ieri, mi-a facut placere sa stau cu televizorul deschis pe parada militara, in timp ce coseam papuceii cu animalute ai copiilor.
In buna mea traditie, de 1 Decembrie (de care sint foarte mindra!), am marcat intr-un fel tare romanesc aceasta zi: am copt romaneste o piine! Si promit ca la anul o sa duc gemenii la Bucuresti sa vada parada militara! La multi ani, Romanie! (Sinziana Cristescu, o romanca mai ales)
Lasă un răspuns