La rece, despre un alt subiect incandescent

Protecția hidrologică

Seceta și inundațiile sînt două fenomene distructive ce merg, paradoxal, mînă în mînă. Efectele lor le suportăm cu toții, în egală măsură, chiar dacă sub forme diferite. Mai multe apeluri telefonice primite în aceste zile de la cititorii noștri ne solicitau explicații în legătură cu cauzele care le generează și măsurile întreprinse pentru limitarea pagubelor, invocîndu-se și implicarea guvernanților. Dînd curs acestor solicitări, în numărul de ieri al ziarului am abordat problema secetei. Astăzi, pe cea a inundațiilor, care și-au făcut resimțită prezența în unele localități băcăuane în urmă cu mai puțini de două săptămîni. Răspundem, astfel, direct, cititorului nostru Dorel Ceaușu, operator chimist din Bacău:

Inundațiile – o fatalitate?

În ultimele trei decenii, în toate zonele geografice ale țării noastre s-au produs inundații catastrofale. Cele mai afectate au fost Ardealul și județele Moldovei. Scenariul s-a repetat și în primăvara 2001, și pentru o parte a Banatului, plus Suceava și Bacăul. De fiecare dată vina s-a aruncat pe presupusa abundență a precipitațiilor. Populația luptă cu posibilitățile ei reduse, intervin autoritățile, se cheltuiesc sume uriașe. Nu pentru înlăturarea cauzelor, ci pentru reconstrucție și ajutorarea sinistraților. Se amenajează și diguri de apărare, care însă vor ceda la noi revărsări, dacă acestea vor fi mai puternice decît cele anterioare. Miliarde aruncate pe „apa sîmbetei”.

Unde s-a greșit și ce trebuie făcut? Simplu: de găsit cauzele și de intervenit hotărît pentru înlăturarea lor.

În țara noastră au căzut ploi și s-au așternut zăpezi la fel de mari și acum 300, cît și acum 150 de ani, dar rîurile rareori au ieșit din matcă. De ce? Pentru că atunci pădurile ocupau întinderi mai mari, erau mai dense, cu arbori de diferite înălțimi și cu grupări dese de arbuști sau tineret în zonele mai luminate. Frunzișul, mult mai bogat decît în pădurile simplificate, rărite și sărăcite de azi, nu permitea biciuirea și apoi tasarea solului, în cazul „ruperilor de nori”. Comparîndu-se, atunci, cu un veritabil burete, solul pădurii absorbea apa, pe pante nepermițîndu-i decît o scurgere lentă prin el. Ieșea „la zi” prin izvoare cristaline cu debit aproape constant, formarea șuvoaielor, tot mai bogate, producătoare de eroziuni, fiind un fenomen de excepție.

Față de condițiile de relief și de climă, România ar trebui să aibă minimum 40-50% pădure și are abia 26%. Pădurile ei ar trebui să fie dense, viguroase, cu structură complexă, deci cu capacitate maximă de protecție hidrologică și antierozională. Și-un alt aspect esențial: repartizate rațional în teritoriu. Ori, pădurile noastre de azi – lovite necontenit de om – sînt rărite (nu vă lăsați păcăliți de atingerea coloanelor: numărul de arbori este mai mic decît cel normal!), au o structură simplificată (multe au un singur etaj de arbori). Și iată trista consecință: au capacitatea de protecție hidrologică și antierozională mult mai mică decît cea a pădurilor de altă dată. Inundațiile din anii ’70 s-au produs nu atît datorită volumului de apă din ploile căzute simultan cu topirea zăpezii, cît pentru că această apă n-a întîlnit în cale pădurile complex structurate, dense și viguroase de odinioară, care i-ar fi domolit, cu siguranță, avîntul. A găsit însă zeci de mii de hectare de pădure tînără, uniformă, provenind din plantații după tăierile rase în molidișuri sau din regenerarea naturală – frecvent incompletă – a făgetelor și amestecurilor de fag cu rășinoase. Ecosisteme total neputincioase în fața șuvoaielor dezlănțuite. De reținut: nici arboretele mai bătrîne – cîte mai sînt – nu au oferit o protecție eficientă.

Acest declin al puternicilor păduri naturale, adevărate „metereze ale Carpaților”, început odată cu secolul XX, s-a agravat între cele două războaie, datorită concesionării masive de arborete exploatabile către societăți străine sau mixte („Carpatina”). Acestea au urmărit numai tăierea și scoaterea rapidă a materialului de maximă valoare. Pentru regenerare (constituirea unui nou arboret) – nici o preocupare. Mai grav este că s-au lăsat, haotic, arbori subțiri și din specii mai puțin valoroase, care au îngreunat regenerarea.

Dar fondul forestier național a fost lovit și mai grav la începutul perioadei comuniste, cînd „măcelul sovromurilor” a lichidat cele mai frumoase păduri din Carpați și timp îndelungat s-a tăiat mult peste cota normală. O reechilibrare parțială s-a făcut abia spre sfîrșitul perioadei comuniste, dar „revoluția” a redeschis rana adîncă a pădurii românești. Politicienii – îndeosebi cei „de dreapta”- s-au încăpățînat să facă retrocedare în loc să decidă refacerea și apoi extinderea pînă la proporția optimă a puținei și veșnic hărțuitei noastre păduri. Greșeala lor este de neiertat, căci au avut în fața ochilor cumplitul „jaf al pădurilor” de după decembrie 1989, dovadă clară a lipsei conștiinței forestiere, mai ales la sate. Au fost devastate, cu o dușmănie greu de imaginat, sute de mii de hectare de pădure, acte barbare ale căror efecte le suportăm cu toții.

Au văzut și dezechilibrul climatic în continuă agravare, dar i-a preocupat numai capitolul politic.

De 12 ani, noi dovedim că în România nu există climatul care să garanteze respectarea neabătută a legii și, deci, nu-i este nimănui permis să decidă restituiori de păduri. Tot fondul forestier al țării trebuie administrat de Regia Națională a Pădurilor, iar legea să fie necruțătoare pentru apărarea pădurii. Recunoașterea dreptului de proprietate să fie făcută prin acordarea unei cote de lemn, judicios stabilită.

Pădurea românească – vitală pentru noi ca și pentru Europa – trebuie ajutată financiar și din exterior. Pentru un program curajos și realist de refacere și extindere, noi trebuie să prezentăm proiecte cît mai bune, să le susținem ferm. Numai așa pădurea românească poate redeveni ceea ce a fost și trebuie să fie. (ing. Viorel Giurgiu)

Din nefericire, discutăm mult și facem foarte puțin. Tăierile abuzive continuă, iar refacerea fondului silvic e doar o simplă poveste. Mană cerească și vacă de muls, pădurea îmbogățește pe cîțiva și ne sărăcește pe toți. Poate că parul ar fi o soluție forte. Folosită acolo unde și cînd e cazul. (Rubrică realizată de Florin Dunăreanu)