Lecturi din Luca

Constantin CĂLIN

Apreciat de unii pentru calitățile de istoric, evanghelistul Luca are, după mine, însușiri de mare prozator. El e primul care intuiește ce înseamnă o „inimă de mamă”, sediu al memoriei afective. Tații uită adesea ceea ce li se întîmplă copiilor lor cînd sînt mici; mamele – nu. Păstrează totul în inimile lor. Fără îndoială, Luca a făcut această descoperire stînd de vorbă cu Maria, Mama lui Iisus, pe care o citează atunci cînd redă cuvintele cu caracter profetic ale bătrînului Simeon referitoare la rolul celui pe care Ea âl adusese în Templu: „Iată, Copilul acesta este rînduit spre prăbușirea și ridicarea multora în Israel, și să fie un semn, care va stîrni împotrivire. Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gîndurile multor inimi”. (2, 34 – 35). Și tot Ea i-a povestit îngrijorarea și spaima pe care a tras-o crezînd că Fiul i s-a rătăcit în mulțimea pelerinilor, cît și răspunsul liniștit al Acestuia cînd âl descoperă în Templu dezbătînd chestiuni religioase: „De ce M-ați căutat? Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (2, 49). Luca procedează ca un biograf modern: caută și găsește semnele predestinării eroului său de la cea mai fragedă vîrstă.

însoțit de un alai în mare parte ostil, Iisus este trimis de la Pilat la Irod și de la acesta înapoi la Pilat. Unii hulesc, rîd, se amuză vulgar; alții, dimpotrivă, sînt îndurerați și plîng. Azi știm că rîsul celor dintîi era vinovat, stupid, semn al incomprehensiunii. Dar cu toate astea, dacă o asemenea scenă s-ar repeta, reacțiile ar fi – n-am nici o îndoială – la fel cu cele amintite mai sus. De aceea, ori de cîte ori mă gîndesc la ea, faptul acesta mă înfioară. Participant de-aș fi, – mă întreb -, unde m-aș plasa? Știu doar ce-aș vrea: aș vrea să nu fac parte din grupul hulitorilor. Și aș încerca, poate, să mă plasez la marginea mulțimii, unde forțele iraționalului se rarefiază.

Luca e – pare-mi-se – singurul dintre evangheliști care menționează că episodul judecării lui Iisus are drept prim efect împăcarea dintre Pilat și Irod, certați înainte de aceasta. Pasarea arestatului de la unul la altul – „Na-ți-l ție, descurcă-te!” – va fi fost interpretată, probabil, ca un semn de politețe. Ciudat e, însă, că istoria l-a exonerat pe Irod de orice responsabilitate în acest caz și i-a atribuit vina integral lui Pilat, care, în fond, e o victimă a presiunilor mulțimii. Dar cum toate acestea trebuiau să se întîmple, „vox populi” nu e aci „vox Dei”, adică însăși vocea lui Dumnezeu? Fără ea întreg scenariul ar fi fost ratat!

Marea artă nu e rezultatul unei tehnici. Ea vine din interiorul celor care scriu, pictează, compun. Nici o regulă narativă nu poate explica, de pildă, calmul cu care Luca povestește moartea lui Iisus: „Era cam pe la ceasul al șaselea. Și s-a făcut întuneric peste toată țara, pînă la ceasul al nouălea. Soarele s-a întunecat, și perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt prin mijloc. Iisus a strigat cu glas tare: <> Și cînd a zis aceste vorbe, Și-a dat duhul”. (23, 44 – 46). Ca și în viață, în artă puternici sînt doar cei stăpîni pe ei înșiși. Ai sau nu ai sentimentul măreției, al solemnității, al tragicului. Acestea nu pot fi mimate.

Starea mulțimii de pe Golgota urmează legile fluxului și refluxului. Ultimele minuni ale lui Iisus îi fac pe unii să se căiască imediat pentru excesele lor. Coboară dealul plini de remușcări, „ucigînd piepturele lor”, cum spune o veche traducere, adică bătîndu-se cu pumnii în piept de supărare. Totuși această minoritate conștientă n-a reușit să impună și celorlalți, în timpul generației ei, sentimentul regretului și, de asemenea, n-a putut împiedica lapidarea sau asasinarea unor sfinți. Și asta fiindcă dintotdeauna binele a progresat în omenire în proporție aritmetică, iar răul în progresie geometrică. Rezultatele nu mai trebuie demonstrate. Sînt prezente mereu în lumea de azi.

Mîna de mare profesor a lui Luca se mai vede cel puțin de două ori: o dată în relatarea întîlnirii lui Iisus cu cei doi ucenici călători la Emaus, iar a doua oară în relatarea întîlnirii lui Iisus cu „cei unsprezece”. în ambele, evanghelistul surprinde geniul firescului pe care L-a avut în toate împrejurările învățătorul. în prima dintre relatări, Acesta își semnalează prezența printr-unul din gesturile Sale cele mai caracteristice, frîngerea pîinii: „Pe cînd ședea la masă cu ei, a luat pîinea; și după ce a rostit binecuvîntarea, a frînt-o, și le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii, și L-au cunoscut; dar El s-a făcut nevăzut dinaintea lor” (24, 30 – 31). în cealaltă, pentru a risipi uluirea viitorilor apostoli cu apariția Sa și pentru a le dovedi că nu e duh, fantomă, ci „om deplin”, cum fusese toată viața, Iisus îi întreabă: „Aveți ceva de mîncare aici?” Replica e extraordinară prin umanitatea ei. ce M-ați căutat? Oare nu știați că trebuie să fiu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!