Liliacul alb

Eugen VERMAN

A înflorit, din nou, liliacul alb. Parcă-i o mireasă în fața altarului, așa-i de suav și de gingaș. Cred că sînt vreo cinci sau șase primăveri de cînd îmi aduce bucuria asta a florilor lui. E o bucurie aparte, pe care o aștept și o trăiesc, de fiecare dată, de parcă mi s-ar fi născut un copil. Așa că aprilie e luna pe care o iubesc foarte mult. Datorită liliacului alb care, deodată, peste noapte, se îmbracă în straiele acestea de înger. âl „pîndesc” de cum se desprimăvărează, fiecare dimineață mi-o încep pe balcon de unde privesc, cu speranță ascunsă, triumful lui. Căci florile acestea izvorîte din viața lui înseamnă împlinirea desăvîrșită. Liliacul s-a încăpățînat să fie. Viața lui s-a născut dintr-o întîmplare, ca și a mea, dar viața lui a fost mai în pericol, pentru că el s-a născut la margine de drum, nu l-a „cocolit” nimeni la început. Abia cînd a devenit mai viguros l-au luat în seamă doamna Lămîița Paiu, și nenea Vasile Paiu, bunii mei vecini de la parter, acolo, în fața apartamentului lor au înjghebat o grădiniță, o „natură vie cu flori și liliac”, de care au grijă ca de un odor foarte scump. Și liliacul s-a înălțat ca un Făt-Frumos, oamenii aceștia buni l-au udat la rădăcină pe timp de secetă, l-au crescut ca pe copilul lor și, acum, liliacul aduce pe lume, în fiecare aprilie, florile acestea dalbe care amintesc de visurile calde și cuminți și pure ale copilului care rîde, nopțile, prin somn… Mie, „bătrînul”, liliacul acesta îmi amintește – mîngîinud-mi, de fiecare dată, sufletul – de un confrate de-al său care creștea, tot așa, nebănuit de tainic și frumos, undeva, în spatele unei case aproape dărăpănate, cu o cameră și o bucătărioară, în care au crescut trei copii și din care mama lor, în noaptea sfîntă a învierii, aducea, pe masa de Paște, buchetul de flori pe care-l așeza în mijlocul acelei mese sacerdotale… Masa, destul de sărăcăcioasă la vremurile acelea atît de îndepărtate, se împlinea, parcă…
Dragule, inima îmi bate mai puternic, iar încîntarea e atît de adîncă acum, cînd, iată, ai înflorit din nou și te absorb din priviri și mirosul inconfundabil al florilor tale mă trimite, aproape, într-o lume de basm. Ca și în ultimile primăveri de cînd mi te răsfeți, trăiesc, nebănuit de frenetic, aceste minunate clipe ! Și-mi zic și acum, ca și în primăvara trecută, că nu-s chiar atît de bătrîn să nu te mai salut cu aceeași nestăvilită bucurie, și în primăvara următoare…aș. Cred că sînt vreo cinci sau șase pr

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!