Să nu ne pierdem speranța!
Nu cu mult timp în urmă am avut șansa de a mă reîntîlni cu niște oameni cu totul deosebiți. Deosebiți prin ceea ce au fost și au făcut în viața și cu viața lor; prin ceea ce au reprezentat pentru societate în perioada lor activă și ce reprezintă astăzi, cît încă se mai află printre noi. Cu modestie. Cu demnitate. Dar și cu amărăciune. Sentimente ce vin din nedreptatea și nefirescul tratamentului aplicat de societate după o viață pusă în slujba țării ca piloți militari pe avioane supersonice. Oameni care au deținut funcții de comandă și responsabilități ce mergeau pînă la afectarea destinului unora dintre ei, pe care-i învățau să zboare, să se formeze pentru o carieră. Acum, toți aceștia, cu durere în suflete pot mărturisi că sînt tratați cu indiferență și uitare.
Îndrăznesc să afirm că sînt tratați ca niște lesturi umane, de care aștepți să scapi cît mai repde. Ei, oamenii aceștia, se simt vinovați pentru că încă mai trăiesc. Pentru că încurcă, fiind receptați ca o povară. Sînt doar consumatori (e drept, ai puținului pe care l-au strîns în ani de muncă), cît și ai pensiei. Nu fac afaceri. Ei au știut să zboare. Să ne apere. Nu fac afaceri. Nu contribuie cu nimic la buget. Au, în schimb, „pretenția” de a beneficia de ceea ce au plătit (unii încă o mai fac), la fondurile pentru sănătate spre a-și trata bolile profesionale, care de obicei conduc la imposibilitatea de a se deplasa din cauza afectării coloanei vertebrale și altor afecțiuni instalate în anii de zbor. Și cum aceste fonduri sînt doar pe hîrtie, se văd nevoiți să scoată din buzunare banii necesari familiei, spre a se deplasa la spitalele militare din țară. Alte cheltuieli cu transportul, medicamentele, micile „atenții” față de personalul medical. Sentimentul că ei, piloții de supersonice și tehnicienii, deopotrivă, sînt obligați să accepte neșansa de a se fi pensionat înainte de luna aprilie 2001 (Legea 19), cînd s-au creat mari discrepanțe privind drepturile acelorași categorii de personal. Că pensiile lor, ale acestor defavorizați fără vină, reprezintă, de fapt, un fel de „danie” care nu face altceva decît să acopere niște aparențe. Nu drepturi cîștigate prin muncă, prin contribuții substanțiale.
Bacăul, alături de întreaga țară, își are victimele lui. Faptul nu reprezintă o compensație. Întărește regula. În condițiile lipsei de transparență și ale incoerenței legislative în materie, s-a ajuns la situația incredibilă ca un pilot de avioane supersonice să primească o pensie de două-trei ori mai mică decît un maistru militar ori un subofițer cu aceeași vechime. Discrepanțe ilogice, în ecuație fiind incluși ofițeri superiori cu funcții de conducere și responsabilități de mare răspundere în ce privește programele de instrucție, formare și management militar de specialitate.
În lumea celor care au îmbrățișat această carieră se cunoaște foarte bine faptul că propria carieră își pune o amprentă extrem de puternică asupra familiei, destinului ei. Nici un pilot adevărat nu-și transformă familia într-un popas între aterizare și decolare. Și totuși, acceptă să o supună unor riscuri și traume permanente, care-i pot schimba destinul într-o singură clipă. Totuși, continuă să rămînă fideli profesiei pînă cînd trebuie să facă loc altuia pe scaunul de pilotaj. Ce primesc în schimb? Pensii care nu-i lasă să moară de foame. Dar nici să trăiască. Un fel de ajutoare sociale pentru care au cotizat o viață. Balanța cu care li se măsoară meritele este una prost concepută, se știe, dar nimeni nu se ostenește să o echilibreze. La ce bun! Doar lucrurile se vor rezolva de la sine, odată cu trecerea timpului. Dar și a oamenilor!
Să nu ne pierdem, totuși, speranța. Să rămînem optimiști! Ca atunci cînd, după un zbor dificil, simțeam sub roțile avionului tăria betonului. Eram din nou acasă, în siguranță. Vom mai putea spune, vreodată, aceste vorbe? (comandor aviator (r), Mina Hurdugan)
Lasă un răspuns