Sună iar trompetele zîzaniei
Vasile PRUTEANU
Astăzi, fantasmele românilor se încaieră, din nou, cu fantasmele maghiarilor. Stilul agitatoric al „patrioților” – de o parte și de cealaltă – umflă rînza politicienilor, făcîndu-i să se dea în stambă spre ilustrarea imaginii lor de cațavenci. O mînă de secui orbiți de nostalgii imperiale nu renunță la a solicita o regiune autonomă independentă, de parcă românii din cele trei județe majoritar maghiare ar mînca unguri pe pîine cu o poftă canibalică. Se sugerează că la noi persecuția maghiarimii e un hobby național, contestîndu-se, cu predilecție, Tratatul de la Trianon din 1920, care a pus bazele relațiilor interstatale din Europa centrală și de est după destrămarea Imperiului Austro-Ungar. S-a permis, astfel, diferitelor națiuni captive în acel imperiu să-și caute singure drumul în viața Europei. A ajuns oare România o țară în care românii o duc bine, iar ungurii rău, unde etnia conviețuitoare e românizată samavolnic, tratată nedemocratic, silită să-și uite limba și cultura? Nici pe departe! Nu cred că Layos din Odorhei are insomnii din cauza primului articol din Constituție și nici Gheorghe de la Botoșani nu se simte frustrat de granița iluzorie de la Tg. Secuiesc. Sînt românii croiți cu toții după tiparul lui Vadim Tudor sau Gheorghe Funar? Sînt ungurii croiți după calapodul lui Laszlo Tokes sau Istvan Csurka? Realitățile cotidiene ale conviețuirii arată că oamenii trăiesc firesc dacă sînt lăsați în pace. Numai mințile înfierbîntate ale unor politicieni își păstrează încruntătura și sună trompetele ruginite ale zîzaniei, tulburînd viața unui stat ce se dorește protector al tuturor cetățenilor săi. Ziua de 15 martie devine, astfel, un prilej de ceartă și dojană. E un tablou halucinant parcă ilustrat de poezia lui Mircea Dinescu: „Se poate inventa o sărbătoare / ca un pumnal împodobit cu flori / să umbli deci cu groapa în spinare / și să te naști de parcă-ai vrea să mori. / Nicicînd peste puhoaie nu se va revolta / floarea țîșnită numai de paradă / e ca și cum intrînd în casa ta / ușa ți s-ar deschide tot în stradă”.
Nu le cerem maghiarilor să fie maghiari doar la ocazii sau numai în intimitate. Nici românilor să meargă în vîrful picioarelor pe lîngă unguri. Intoleranța jalnică, tribală, duce la o luptă surdă, fără soluții. Din confruntările idioate toată lumea iese în pierdere. în cîștig ies doar grupurile naționaliste, riscînd să blocheze întreaga țară într-o izolare pierzătoare, atît pentru populația majoritară, cît și pentru minoritari. Domnul Gyorgy Frunda ne-a dat pe mîna lui Vadim Tudor și a „României Mari” introducînd în raportul APCE – despre conceptul de națiune – chestiunea Tratatului de la Trianon. Greșeală ce a inflamat inutil spiritele extremiste, cu toate că membrii Comisiei Juridice a APCE au pieptănat raportul lui Frunda de această aberantă prevedere. Rămîne, totuși, o problemă spinoasă „Afacerea Gojdu”, întrucît guvernele succesive de la Budapesta au eludat întotdeauna art. 249, alin.6, din Tratatul de la Trianon, care prevedea că „Fundațiile de orice fel înființate în fostul regat al Ungariei de către supușii acestuia de alte naționalități vor fi puse la dispoziția Puterii Aliate sau Asociate…”. Din 1920 și pînă azi guvernele Ungariei au refuzat României banii și bunurile Fundației Gojdu, iar România n-a știut cum să le solicite sau le-a tratat cu superficialitate condamnabilă.
Nostalgia Ungariei Mari agită, în continuare, secuii mai radicali, care visează măcar o Ungarie Mică, plasată între hotarele României. Manifestările de astăzi de la Odorhei au fost inițial gîndite ca o provocare, intenționînd negarea Tratatului de la Trianon. Vom vedea, în zilele următoare, dacă președintele Traian Băsescu s-a lăsat sedus de argumentele primarului din Odorhei, Szasz Jeno, sau a adoptat o poziție moderată, dar fermă. Spun aceasta întrucît miile de fluturași și manifestele cu conținut provocator (care au premers zilei de astăzi) aveau menirea să deturneze o manifestare culturală într-una politică. Provocările extremist-separatiste, luptele pentru putere dintre diferitele grupuri și oameni politici maghiari și români nu anunță nimic favorabil bunului mers al țării. Insistența cu care maghiarii neagă Tratatul de la Trianon nu este de natură să aducă liniște în această parte a Europei. Dimpotrivă. Respingerea obsesivă a unui pact fundamental, semnat după primul război mondial, urmărește să destabilizeze relațiile unei bune părți a continentului, să minimalizeze și să submineze colaborarea regională, să mențină un focar de gîlceavă și zavistie între vecini. E o amenințare virtuală pentru pacea și liniștea întregii Europe. Există în România, ca și în Ungaria, destui indivizi pe care frisonul acestor amenințări îi umple de o febrilă voluptate, resuscitîndu-și mereu o falsă imagine de luptători pentru o cauză nobilă. Patosul gălăgios e infinit mai „electoral” decît o rezonabilitate firească, înțeleaptă. Vrînd-nevrînd, din confruntările insinuante s-a născut un discurs politic pe cît de periculos, pe atît de fantezist, care distilează mereu otrăvuri și întreține o continuă surescitare între oameni, care, de fapt, n-au nimic de împărțit într-o țară unde toată lumea se bucură de aceleași drepturi și suferă aceleași necazuri. „Aș vrea să ies cu plugul iar prin văi / cît este veacul bun de arătură / dar mă izbește zilnic peste gură / mîna de ghips din glasul celor răi”. ite ale zîzaniei, tulburînd viața unui
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.