Lumea românească

Evanghelia sau tragedia lui Iuda?

Vasile PRUTEANU

Dacă există cîte un creier pe fiecare cap de locuitor, mă întreb de unde atîta prostie? Cum de a produs o asemenea tulburare a minților redescoperirea „Evangheliei lui Iuda”, declarată apocrifă și anatemizată încă din secolul II de episcopul grec Irineus? O scriere pe care, mai apoi, gnosticii copți din Egipt au prelucrat-o, două secole mai tîrziu, în scopul salvării morale a „Fiului pierzării”, cum l-a numit evanghelistul Ioan pe Iuda (17:22). Revista americană „Național Geographic” a pus textul în circulație, stîrnind în toată lumea o emoție și un interes fără margini, întrucît, în scrierea sa, Iuda pretinde că însuși Iisus i-a cerut să-l trădeze pentru a se împlini planul divin. Atunci, întrebarea firească ar fi: de ce s-a spînzurat în loc să se bucure? Numai acest fapt este de-ajuns pentru mintea omenească (veșnic neîncrezătoare) să-și dea seama că trădătorul este și mincinos. De altfel, de-a lungul secolelor mulți scriitori, dramaturgi și diletanți ai teologiei au încercat să-l dezvinovățească. Raționamentul lor e ușor de urmărit și devoalat, precum și „Evanghelia lui Iuda”. Conform acestui mod de a gîndi, dacă Iscarioteanul nu l-ar fi predat pe Iisus saducheilor, planul divin nu s-ar fi realizat și mîntuirea lumii n-ar mai fi fost posibilă. Cum de l-am osîndi, dară, pe cel ce și-a jucat rolul într-un angrenaj ce nu și-ar fi aflat deznodămîntul fără prezența unui „trădător”? Oricît de seducătoare par aceste argumente în dorința de a dezvinovăți un acuzat, pe Iuda nu se cade a-l scoate basma curată, deoarece este efectiv culpabil și nu există motive pentru a-l achita. Mai încercase și dramaturgul Paul Raynal o asemenea disculpare în piesa sa „A pătimit sub Ponțiu Pilat”, jucată în 1938 pe scena Comediei Franceze, dar raționamentele dramaturgice au fost lesne pulverizate de către critica franceză și de teologii europeni, buni cunoscători ai scripturilor și ai argumentelor care susțin vinovăția lui Iuda.
Da, desigur, Dumnezeu s-a folosit de netrebnicia lui Iuda, cunoscîndu-i caracterul avar și mîrșav. Asta nu înseamnă că i-a dat menirea de vînzător. âi cunoștea ticăloșia și s-a folosit de aceasta, dar Iuda avea libertatea să nu-și asume un asemenea groaznic rol. Dacă, de pildă, noi știm că un om are un caracter mîrșav și atunci cînd i se ivește prilejul se poartă mîrșav – precum ne și așteptam să facă – nu rezultă de aici că respectivul este nevinovat deoarece a comis ceea ce firea lui îl îndemnase să facă. Nu cumva fiecare om se poartă după cum îi e felul și sufletul lui? Tare mi se pare că păcatul lui Iuda este unul de trufie dementă: este voința luciferică de a se ridica la rang de colaborator al lui Dumnezeu pentru a participa la actul mîntuirii de pe poziții ne-omenești. Raționamentul lui Iuda (în cazul că acordăm credit evangheliei lui apocrife) implică convingerea că e egalul lui Dumnezeu și că are un privilegiu la care n-au acces ceilalți oameni. Se dorea un co-redemptor. Aceasta a fost groaznica și tragica lui greșeală. S-a trufit peste măsură, peste orice închipuire. N-a înțeles că ispita Satanei e pierzătoare și nu i-a strigat precum Iisus: „treci îndărătul meu, Satano!”. Iuda trebuia să-și spună: să nu mă amăgească nimeni pe mine cu sarcini care țin de divinitate. Nu eu, un păcătos, trebuie să provoc împlinirea mîntuirii. Are Dumnezeu puterea s-o facă și fără mine. Dacă ar fi judecat simplu, modest, țărănește chiar, Iuda n-ar fi căzut în groaznicul său păcat. Că păcat a fost, a recunoscut-o chiar el, restituind Sinedriului punga cu arginți și sinucigîndu-se ca urmare a chinului de nesuportat al remușcării. Cum să aperi un astfel de om? Și de ce atîta tulburare între oameni ca urmare a tîmpeniei resuscitate de „National Geographic”? Le va fi fost atît de greu redactorilor revistei să priceapă de ce Iuda nu i-a spus lui Hristos niciodată „Domnul meu și Dumnezeul meu”, precum Toma necredinciosul, ci numai Rabbi (adică învățătorule). Nu se simțea de aici trufia luciferică a lui Iuda? Sau vor fi fiind niște interese oculte la mijloc?
Ne lăsăm mereu amăgiți de scrieri atee precum romanul „Codul lui Da Vinci” de Dan Brown, cod care n-avea cum să descifreze adevărul și exacta realitate după un mileniu și jumătate de la crucificarea lui Iisus. Sau de piese vulgare de teatru, precum „Evangheliștii” de Alina Mungiu Pippidi, dînd crezare blasfemiilor și îndepărtîndu-ne de credința și lumina cea adevărată. Asta dovedește că n-am înțeles nici pe departe verbul „a crede”, că ne-a slăbit enorm sentimentul religios, spre paguba cutremurătoare a sufletului nostru. Sîntem prea dispuși să luăm drept adevăr ceea ce contrazice spiritul și litera evangheliilor. Cei care mai citesc o carte, mai cunosc ceva din istoria lumii, știu că motivarea crimei – oricît de bine ar fi argumentată – este acoperită de oroarea realității. Pentru Brutus, de pildă, nu exista alt termen decît ucigaș al tatălui său vitreg – Cezar. Sintagma „Și tu, fiul meu, Brutus?” va rămîne pe veci stigmatul celui ce și-a înfipt cuțitul în pieptului propriului său tată, ca urmare a odioasei trădări din Senatul Romei antice. Omenește judecînd, poate că pe Iuda nu l-ar fi îmboldit doar simpla cupiditate și trufie, dar, după fapta lui, lumea va face pe veci din numele lui sinonimul trădării. „Evanghelia” lui Iuda nu mi se pare altceva decît încercarea de a propune lumii circumstanțe atenuante într-un proces de conștiință, care înfățișează, de altfel, zguduitoarea tragedie pe care a trăit-o înainte de a se spînzura. Nu cred că istoria va putea reabilita vreodată străbunele fărădelegi, dîndu-le legitimitate, oricît s-ar strădui unii „ideologi” să ne tulbure înfățișîndu-ne ca adevăruri ceea ce rațiunea divină și chiar cea omenească refuză să le privească altfel decît crime oribile.elor care susțin vinovăția lui Iuda.
Da, des

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!