Lumea românească

Mitiță, iete-o muscă!

Vasile PRUTEANU

Caragiale nu-i printre primii zece mari români, dar e pretutindeni în societatea românească. Oriunde te duci, oriunde te întorci dai peste eroii pieselor sale, care sîntem, de fapt, noi. Unul dintre personajele caragialiene declara ritos: „Să dăm exemplu Evropii”; altul supralicitează: „Să dăm exemplu chiar surorillor noastre de ginte latină”, pe cînd al treilea replică țîfnos: „Nu voi, stimabile, să știu de Evropa dumitale”. Dialogul este simbolic pentru conflictul dintre două sensibilități și atitudini ale românilor; una privind veșnic spre Vest, cealaltă balcanică și orientală, ambele definind exemplar orizontul mental românesc și elementul precumpănitor în alcătuirea noastră sufletească. Continuăm să credem prostește că astăzi, ca și în trecut, „Evropa e cu ochii pe noi”, ca pe un fel de buric al continentului, deși ochii mirați ai Occidentului ne situează între miracol și enigmă istorică. Izbutim să renaștem, ca pasărea Phoenix, din propria cenușă, dar ne comportăm bezmetic și imprevizibil tocmai cînd ne este lumea mai dragă. Porțile Europei odată deschise ar trebui să le unească solidar într-o alianță politică ce a izbutit să ne ducă spre integrarea cu lumea civilizată, dar tocmai acum ne divizăm, ne împărțim somnambulic între alte și alte neașteptate fracțiuni politice. „Ambîțul, stimabile”, ne scoate în arena publică fie un Partid Conservator, un PNG, un PIN și (iată) încă unul condus de un fost spion – Ion Talpeș – cu pretenția de unicitate și misiune providențială: Uniunea Populară Creștin Socială. Sigla noului partid (o cunună de lauri) și sloganul („Puterea de a face”), l-au îndreptățit pe fostul securisto-pedist Adrian Vilău să citeze masiv din Biblie și să se întrebe retoric dacă „suntem blestemați să credem că lumea poate și cu noi și fără noi?”. Răspunsul la tîmpenia asta cît casa e că se poate și fără voi, că și așa sînt destui proști cu pretenția de a fi „în vîrful trebii”. Acolo unde vrea să se situeze și doamna Theodora Mănăilă (vicepreședinta UPCS), care descoperă acum că „femeia este liantul între familie și societatea tulburată”. „Curat tulburată, coane Fănică”, ar fi răspuns Ghiță Pristanda, polițaiul din „Scrisoarea pierdută”. Șirului de cuvîntări bombastice i s-a adăugat alta, care ne-a lăsat ca la dentist. Avocatul Eugen Boer, din Timișoara, pretindea că a citit în Biblie că „în România va exista un nou pămînt. De aceea am ales să facem ceva nou pentru a intra în noua lume”. în care Biblie o fi citit domnul Boer, mi-a fost imposibil să descopăr. Dar, uite, sînt dispus să cred că tocmai el este „sfîntul” ce va duce la îndeplinire „misiunea divină de a transforma lumea asta păcătoasă”. Tocmai într-un astfel de moment solemn cîntăreața de muzică populară Angelica Stoican a strigat către companionul ei: „Mitiță, iete-o muscă!”
Bomboana pe colivă a pus-o însuși întemeietorul noului partid, d-l Ioan Talpeș, care și-a condimentat discursul cu judecăți de valoare cînd patetice, cînd interogative: „De ce ați venit aici?”, întreba prezidentul. „Nu știați că în România nu mai e loc de un alt partid politic? Aveți bani în buzunare? N-aveți! Atunci de ce ați venit? Ca să facem din România o țară europeană, ca să vadă Europa că și noi suntem oameni”, a răspuns tot d-l Talpeș. în acest timp, o tînără din Caraș-Severin comenta, sec, că cei circa o mie de fondatori ai U.P.C.S. au venit degeaba.
Este exagerat entuziasmul de neofiți al noilor populari creștini sociali, care-i face să creadă că „Evropa e cu ochii pe noi”, cum ziceau personajele caragialene? Este și nu prea este, în măsura în care U.E. își impune o intervenție de tutore și arbitru împotriva fraudelor uriașe ale fondurilor alocate, ochii Europei sunt bine veniți. Guvernelor occidentale, însă, pare a le fi indiferentă vînzoleala politică românească, fiindcă nu duce în nici un fel la raționalizarea fantasmelor noastre, ci la divizarea și împuținarea opțiunilor benefice ale unei populații aiurită de ascendența unor personaje obscure, dotate cu o îndrăzneală și o gălăgie asurzitoare. Cu oameni ale căror ambiții de putere depășesc calitățile lor umane și intelectuale nu vom putea vindeca, prea curînd, trauma marginalității în care am trăit o jumătate de secol. Din fericire, „Europa depinde în mai mică măsură de imbecilii ei decît depindem noi, deocamdată, de imbecilii noștri” (A. Pleșu). Pentru că din ambele părți apar tot felul de intruși, prizonieri ai gîndirii totalitare, ieșiți din cine știe ce cotloane întunecate ale istoriei recente. Păi, „dacă Evropa are faliții ei, noi de ce să n-avem faliții noștri?” Strică un partiduleț în plus, falimentar încă din pornire? Strică, evident! Pentru că se situează în sfera agitației exterioare, doar ca o gesticulație publică și nimic altceva. Această neîntreruptă fărîmițare politică poate duce, în lumea contemporană, la consecințe surprinzătoare, manifestate prin conștiințe vide, dispuse să primească doar comenzi și ordine, nu să ia decizii în cunoștință de cauză. Dorința de putere mînă cu harapnicul gloate, nu conștiințe. Iar gloatelor care devin slugi nu le poți cere devotament și cu atît mai puțin vocație politică.uni politice. „Ambîțul, stimabile”,

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!