Lumea românească

Prostia este scuzabilă, răutatea niciodată

Vasile PRUTEANU

Puțină lume a uitat celebra listă a lui Adrian Severin, care urma să dea în vileag o sumă de ziariști și parlamentari români aflați în serviciul unor oficine de spionaj din străinătate. Minciuna a stîrnit un imens hohot de rîs și a determinat căderea sa din scaunul de ministru de externe. Nu ne-am mirat, atunci, de gugumănia lui Adrian Severin, pentru că am simțit că gîndirea lui urma fidel convingerile securistice, conform cărora suveranitatea și independența României erau amenințate de forțe oculte de pretutindeni. Ca și cum țara noastră era buricul pămîntului și toată lumea se învîrtea în jurul lui. Suferind incurabil de mediocritate, acest politician (în bună măsură compromis) continuă să-și dea poalele peste cap, dovedind că numai un cap umplut cu lut se trage atît de amarnic spre neamul lui de țărînă.
în două editoriale succesive, publicate în ziarul „Ziua” („Epopeea frustraților” și „Mînia prezidențială naște monștri”), Adrian Severin lansează o teorie psiho-etno-politică privitoare la așa-zisa apartenență a lui Traian Băsescu la nația tătară. Fiind, așadar, alogen (de origine străină) președintele este clasificat în aceeași categorie cu Hitler, Stalin, Napoleon, Dej și Ceaușescu, în timp ce endogenii (ca Ion Iliescu, Petre Roman și bineînțeles el, Severin) ar fi o binefacere pentru popor. Aserțiunile domnului Severin despre liderii alogeni sînt la fel de jenante pentru un istoric precum pentru un chimist răspunsul său celebru că e grav că apa conține două treimi hidrogen și doar una oxigen. Coborînd confruntarea politică atît de jos, la nivel etno-rasial, d-l Severin pare că suferă de accese combinate de impostură și lipsă de scrupule, că privește lumea cu ochelari de cal, ca orice cap pătrat. Las la o parte faptul că Traian Băsescu a infirmat această minciună, dar chiar nu interesează ce etnie are un om. Am văzut un președinte de origine niponă într-o țară din America Latină și nimeni nu a părut frustrat sau scandalizat, nimeni nu l-a demonizat pentru asta. Doar în proximitatea lui Ion Iliescu & Fiii devine Severin „teoretician” al obrăzniciei și nerușinării, inventînd opțiuni prezidențiale departe de orice adevăr. Minciuna, d-le Severin, nu este o categorie filozofică sau științifică, ci una politică cu scop precis: calomnierea adversarului aflat la putere. Ori, asta nu mai este o prostie scuzabilă, ci o răutate endemică (alogenă, sau endogenă?), o infirmitate congenitală, care atrofiază atît simțul rușinii, cît și pe cel al adevărului.
Mi se pare o adevărată fățărnicie să pleci din anturajul lui Băsescu și apoi să-l lovești pe la spate, să-l calomniezi inventînd aiureli pseudo-științifice. Toată lumea știe că fățarnicul are două fețe și nici un obraz. Ca mulți intelectuali dezorientați, Adrian Severin s-a năpustit năpraznic să apere comunismul rezidual, situîndu-se (cu sau fără voia lui) în rîndul celor pentru care Gabriel Liiceanu a scris celebrul său „Apel către lichele”, somîndu-le să nu-și mai ridice glasul cînd se știu foști apărători ai unui trecut infam, gorniștii acestuia pe tot timpul nefastei sale existențe. Perseverența primitivă cu care d-l Severin emite teorii și idei false amintește de obiceiurile triburilor din Melanezia care personificau forțele răului ce îi amenințau pe băștinași fie într-un animal, o bucată de lemn colorat, un nor. Acestea trebuiau distruse, numai propriile persoane ale melanezienilor nu, de o curățenie exemplară, vezi doamne!
Dacă în timpul mandatului său de ministru de externe Adrian Severin practica o demagogie patriotardă, acum a trecut la un soi de delir egolatru, simțindu-se un erou care a „aprins lumina cunoașterii” ca să lumineze întunericul coborît peste nație odată cu venirea la putere a Alianței D.A. și a lui Traian Băsescu. El confundă subtilitatea sa mentală cu acțiunea politică și își ia reveriile sau coșmarurile drept adevăruri incontestabile. Și o face cu răutate, niciodată scuzabilă. Afișata lui intransigență opozantă nu poate ascunde dizgrațioasa sa cumințenie din regimul iliescian. Afișîndu-se ostentativ în publicistica politică, Adrian Severin se relevă opiniei publice ca un campion al inadecvării, al nesincronizării și al suficienței lunatice. Sub scutul unei dîrzenii de paradă i se ascunde o dezmățată poftă de putere, pofta de putere a mitocanului de rînd, care se crede capabil să conducă destinele unei națiuni. Ceea ce este cu adevărat diabolic la acest politician nu este răul pe care-l fac minciunile sale, ci faptul că prezintă acest rău ca fiind binele necesar și adevărul. Aceasta înseamnă pervertirea și ruinarea pe dinăuntru a înseși criteriilor adevărului, procedeu în care minciuna este instalată ca un cuvînt al veridicității. Pentru mințile mai slabe, asemenea luări de poziție pot fi mai mult decît malefice.
Diogene căuta, în miezul zilei, un om cu lumînarea aprinsă în mînă. Nu mă miră că nu l-a găsit. „Adevăratul mijloc de a găsi un Om este de a deveni tu însuți unul”, notează Balzac într-un eseu pe care sînt convins că d-l Adrian Severin nu-l cunoaște. Nici omenia cinstită atît de necesară unui politician într-o țară încă nevindecată de nefericirile gîndirii totalitare. Desigur, Puterea este și va fi întotdeauna criticabilă. Ar fi deajuns accentul pus pe sămînța de scandal, semănată de Traian Băsescu între palatele Cotroceni și Victoria, ca să umple paginle ziarelor și să dea apă la moară tuturor opozanților. Nu e nevoie de minciună prostească, de teorii psiho-rasiste pentru a critica Puterea cu vehemență. Faptele reale sînt arhisuficiente. lumea cu ochelari de c

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!