LUMEA ROMĂNEASCĂ

Biserica Ortodoxă față cu detractorii

Vasile PRUTEANU

Sînt momente în viața unei națiuni cînd le stă bine oamenilor să-și potolească pornirile pătimașe, urile, partizanatele, antipatiile și să supună judecății profunde țelurile, credințele și aspirațiile cele mai tainice ale ființei. Un astfel de moment s-a ivit cutremurat în viața noastră în ziua cînd Patriarhul Teoctist și-a înălțat sufletul spre Dumnezeu. Ni se cerea și ni se cere, pînă la alegerea noului patriarh, un răgaz de smerenie și luciditate, un timp roditor de stăpînire a adversităților și lepădare a intereselor lumești. Adică, o judecată cu ochii gînditori ai inimii. Noi românii, însă, nu avem spiritul răbduriu, nu ne putem reculege, nici abandona patimile în fața morții și a eternității tăcerii. Preferăm acesteia scandalul mundan, murdărirea fariseică a celui dus la întîlnirea cu Hristos și neadăstarea întru credință și dreptate. Seară de seară se petrec pe la televiziuni falși teologi, indivizi scorțoși și politicieni doritori de a mai pune o cărămidă la nevrednica lor prestație socială. Se amestecă în lăturile vremelnice și imunde ale calomniilor nu numai spiritele ignare, dar și creatori ale căror opere sînt mai presus de o simplă onorabilitate. Astfel, ca urmare a unei întrebări puse de Gabriela Adameșteanu Patriarhului Teoctist – „De ce nu a fost martir?” – mulți comentatori îl acuză post-mortem de colaboraționism cu regimul comunist. însăși întrebarea este de o meschinărie inimaginabilă dacă ne gîndim că i se adresa omului, ca reproș că nu-l vede mort din confruntarea cu un regim criminal. Numai unul Dumnezeu poate pune o asemenea întrebare, nu un muritor viu și nevătămat.
Detractorii Patriarhului Teoctist judecă limitat și fără orizont religios. I se reproșează ceea ce mereu i s-a reproșat însăși Ortodoxiei: absența dimensiunii politice. Nu ăsta e rostul religiei, nu-i datoria ei să fie militant politică, scopul ei fiind sufletul omului scindat între interesele și poftele lumești și aspirația lui spre cerul înstelat al mîntuirii. Dacă întîiul Stătător al Bisericii s-ar fi martirizat, ar fi fost asasinat fără ca poporul să miște un deget. Noi am rezistat invaziilor străine prin credință creștină. Dar invaziei, minciunii și blasfemiei interne – niciodată. Mereu le-am dat credit. Credit dăm și unui teolog cu doctorat la Paris (Cristian Bădiliță), care consideră că Biserica Ortodoxă „predică amnezia și casele de toleranță; preotul, episcopul e hoț, e șpăgar, e sperjur, neprincipial și cu gîndul numai la averea materială. Nu e de mirare că politicul vrea să domine și să aleagă în fruntea bisericii un om supus și ascultător de ordine de la neofiții partidelor”. Acest doctor în teologie catolică nu face altceva decît să-și exhibe aversiunea față de ortodoxie, acuzînd Biserica de slugărnicie față de stat. Pentru el e greu de înțeles că bisericii nu i se pot aplica standardele vieții politice, adică în ea nu poate exista luptă pentru putere, ci ofertă de slujire, iar alegerea unui ierarh nu este o victorie, ci o chemare. Principiul evanghelic e suveran. Iată ce zice Evanghelistul Matei: „Acela care vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru; și acela care vrea să fie întîiul între voi să fie vouă slugă”. I se cere ierarhului, înainte de toate, să se fi impus în conștiința oamenilor prin viață curată, cultură teologică, demnitate eclesială, zel misionar și simț gospodăresc. Adică, un statut care să-i confere patriarhului libertatea de a nu fi terorizat de strigoii șantajului politic.
în sînul Sfîntului Sinod Ortodox Român nu s-au conturat pînă acum tabere rivale, dezmințind numeroasele injoncțiuni jurnalistice cum că s-ar constitui (prin amestecul politicului) cîteva facțiuni. Nădăjduiesc că forțele politice – fie ele la vedere, sau oculte – să respecte Bisericii dreptul și libertatea de a-și alege singură patriarhul, în virtutea canoanelor și legiuirilor proprii. N-au ce căuta vîrfuri ale partidelor pe post de enoriași-electori în procesul de alegere a noului patriarh, așa cum se zvonește că ar vrea să facă Sorin Frunzăverde, fost ministru PD. Sfîntul Sinod poate și știe singur cum să facă alegerea cea mai bună, încredințînd scaunul patriarhal celui mai vrednic dintre mitropoliți sau episcopi și ocolind, astfel, mizeria dominantă în viața laică a societății românești. Biserica tradițională se află momentan supusă detractorilor a tot soiul de impostori. Ea își va intra curînd în făgașul statornic al ecumenismului, sfidînd oceanul de răutate și suspiciune, așa cum cu vrednicie a făcut-o de-a lungul secolelor.e în fața morți

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!