LUMEA ROM+NEASCĂ

Accese prezidențiale de nervozitate

Vasile PRUTEANU

Despre „sistemul ticăloșit”, ca și despre comportamentul plebeu al președintelui nostru circulă o sumedenie de poncife, care pun la îndoială autoritatea șefului de stat, la un loc cu țelul politic privitor la destrămarea sistemului clădit pe interese personale susținute de partidele la putere. Țelul e bun, dar e subminat sistematic de evoluția publică a prezidentului. Acuzînd neostenit oligarhia, pe oamenii de afaceri, pe toți politicienii (cu excepția PD și PLD), a silit (oarecum) Justiția să instrumenteze dosare unor pretinși acoliți ai Guvernului Tăriceanu, „uitînd” că amicul său, d-l Dobre (ministrul PD din 2005), a dat afară urgent din Ministerul Transporturilor pe oricine nu dăduse repede cale liberă trenurilor cu mineri în 1990, ca să-și etaleze aceștia „înalta conștiință civică”, cum i-a felicitat Ion Iliescu. Cu o mînă pozează în campion al lustrației și anticomunismului, iar cu cealaltă avansează în grad generali de securitate. E un joc dublu ipocrit, ridicînd numeroase semne de întrebare legate de onestitatea și moralitatea sa civică. Sub sceptrul său – și cu mîna doamnei Macovei – s-au întocmit numeroase dosare în dublu sens. Pe de o parte, pentru a justifica imaginea poleită a luptei anticorupție; pe de alta, pentru a macula grăbit politicieni care nu-i plac și nu-i convin, oameni de afaceri în fața cărora Justiția se arată neputincioasă. Astfel, sistemul PD – Macovei a imitat în oglindă sistemul PSD – Stănoiu, actul de justiție arătîndu-se manipulat politic.
Ambiguitatea prestației publice a domnului Băsescu este adînc afectată și de ieșirile nervoase la adresa unor jurnaliști, etichetați ca „oameni de o nesimțire insuportabilă”, ori „țigancă împuțită”. Obrăznicia unora nu scuză grosolănia celuilat. Violența de limbaj a președintelui dă apă la moară unor indivizi de tip Vadim sau Becali, rezultanta fiind cea manifestată pe stadioane sau stradal, în inima Bucureștiului. Asta ne face să-l asemuim pe d-l Băsescu cu Ion Iliescu, cu drăgălașele sale apelative „măi, animalule” și „măi, măgarilor”, după care urmează incriminarea „mogulilor din presă” și mirarea că aceasta i se dovedește uneori ostilă.
Că toate accesele de nervozitate țin de domeniul ridicolului, asta e altă poveste. Stupefiant e că asemenea izbucniri înfierbîntă mințile unor semidocți, întunecîndu-le judecata și așa destul de afectată de lozinci și fraze sforăitoare, acuzînd forțele politice și din stînga și din dreapta eșichierului. îngeri imaculați, însă, nu găsim nicăieri, oricît am căuta.
Oamenii se uită cu teamă și îngrijorare spre clasa politică, întrebîndu-se: oare spre ce ne mai împinge și ce ne mai așteaptă?
Cu instinctul alterat de necontenitele bălmăjeli partinice, lumea simte că e victima fie a unei nebunii politice, fie a unei fatalități insesizabilă și vrăjmașă. Pe bună dreptate începi să nu mai crezi în legitimitatea opțiunilor tale electorale. O nesiguranță distrugătoare de nervi și suspiciunea față de gîndul și fapta tuturor ne bîntuie insomniile și ne frîng speranțele. Pe bună dreptate ne întrebăm: ce ne mai rămîne din tot ce investim într-o lume pe care „o urcăm” și „o coborîm” în fiecare ciclu electoral? Doar speranța! Somerset Maugham scria că „zeii au chicotit îndelung cînd au băgat speranța printre relele care umplu Cutia Pandorei. Pentru că ei știau prea bine că e răul cel mai crud din toate, că speranța ademenește oamenii să-și îndure răul pînă la capăt”. le. O nesiguranță distrugătoare de nervi și suspiciunea fa

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!