Lumini și umbre

Constantin CĂLIN

La nici un an și jumătate de la lansarea volumului „Mîncătoarele de ruj din Casablanca”, d-l Doru Ciucescu vine cu o nouă ediție a acesteia, revăzută și adăugită, și cu încă o carte: „De ce fugi, tu, tinere?!” (Ed. „Casa Scriitorilor”, Bacău, 2006). Din acest fapt rezultă atît că d-l profesor doctor inginer a prins gustul publicisticii, cît și că nu are nici un fel de rețineri în a-și aduna întreaga producție de articole în volume. Acum, el s-a grăbit s-o facă pentru a întîmpina împlinirea a trei decenii de învățămînt superior tehnic la Bacău, o aniversare la care, cert, vibrează. Cartea sa e organizată pe trei secțiuni; acestea, împreună, cuprind treizeci și trei de articole, publicate inițial în „Ziarul de Bacău” (cele mai multe) și în revista „Plumb”. Prima secțiune constituie o posibilă istorie a Facultății de Inginerie din orașul nostru, nu în desfășurarea ei cronologică, ci concentrată în jurul unor probleme: manualele („cartea de învățătură”), cercetarea științifică, „perfecționarea prin doctorat”, „oferta educațională băcăuană”, „exodul” unor universitari, „provocări manageriale” actuale. Ce află (și, eventual, ce reține) cititorul? Află, de pildă, că din 82 de cadre didactice, 51 au titlul de doctori, că aci au fost elaborate „mai mult de 500 manuale universitare”, că volumele cu materialele sesiunilor științifice „totalizează peste 2.000 de pagini”, că în anii ’80 atelierul de micro-producție al facultății a livrat „peste 200” („peste” și „mai mult de” sînt – se pare – inevitabile în astfel de retrospecțiuni) de „instalații hidraulice pentru acționarea robineților fluture Dn 800 – 1.400” necesare „marilor sisteme de irigații”, că din 1990 pînă azi s-au realizat „peste 100 de contracte de cercetare”, că 54 de profesori „au ținut prelegeri sau au efectuat stagii de pregătire” în instituții similare din Grecia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Israel, Italia, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Republica Moldova, Spania, Suedia, Ucraina, iar unul e „visitor profesor” în Canada, că d-nii Gheorghe Brabie, Valentin Nedeff și Tudor Sajin au fost acreditați recent drept conducători de doctorate etc. Statistic, lucrurile stau foarte bine, ca să nu zic strălucit. N-am nici cea mai mică îndoială că datele menționatre de d-l Doru Ciucescu sînt exacte. Tocmai de aceea, mă întreb – naiv – unde se absoarbe știința abundentă a atîtor doctori și doctoranzi? Unde se aplică? Un impuls obscur mă îndeamnă să înmulțesc numărul lor cu numărul facultăților tehnice din țară. Ies batalioane, regimente, brigăzi. Da, învățămîntul românesc superior e, în cam toate domeniile, înțesat de doctori, iar noi loturi le calcă grăbite pe urme. Din păcate, societatea beneficiază puțin de „doxa” lor; multora nu li se simte în nici un chip prezența. Nu cumva – mă întreb – poate fi aplicată și aci „Legea 80/20” a lui Pareto sau cutare lege a lui Murphy? N-avem, oare, și doctori plante seci, fără roade? Deși scrisă cu atașament, „istoria” d-lui Doru Ciucescu nu derapează în patetism și nu frizează festivismul. Tonul expunerii e sobru, lucid, și, alături de lumini, pe ici-pe colo, sînt distribuite și umbre, fie sub formas insatisfacțiilor, fie a dezideratelor. Undeva mi s-a părut însă că fetișizează ușor cărțile cu ISBN și pe cele ieșite din edituri acreditate la Consiliul Național al Cercetării Științifice din învățămîntul Superior (CNCSIS). Trebuie subliniat că ISBN-ul nu măsoară creativitatea, rigoarea științifică sau onestitatea intelectuală. Cu el autorii își asumă doar responsabilitatea ieșirii în lume; e un certificat de existență, nu unul de calitate. Cît despre CNCSIS, acesta e o instituție birocratică și o superstiție universitară; criteriile sale de evaluare nu țin seama de dinamica și diversitatea vieții intelectuale. Chiar autorul – care e, de felul său, un „diplomat” – nu le găsește „compatibile cu cele europene și internaționale”. între umbre, cea mai gravă – atrage el atenția – e deficitul de „ofertă didactică”, adică, mai clar, sînt prea puține locuri, îndeosebi fără taxă. însă – aș observa -, faptul că „din cei 202 absolvenți ai Colegiului «Ferdinand» (de anul trecut – n.m.), doar 12 au ales o instituție de învățămînt superior băcăuană” transcende, cred, chestiunea materială și ridică chestiunea prestigiului. Dacă lucrurile stau așa cum presupun, o explicație pe deplin lămuritoare s-ar putea da abia după ce s-ar ști opțiunile celor 190 de absolvenți plecați în alte părți: cîți dintre ei s-au orientat către facultăți cu profil asemănătoare ce acelea „de-acasă”?
în secțiunea a doua, articolul cel mai incitant e cel care dă titlul volumului, „De ce fugi, tu, tinere?!”. D-l Doru Ciucescu se referă aci, deopotrivă, la evadările din mediul familial, cît și, mai ales, la emigrări. Ce e „fuga de-acasă”? Ea este, după caz, un gest de revoltă, o reacție de frică (pentru consecințele unei greșeli), o eliberare de constrîngeri, capăt de penibile nevoi sau un impuls venit din curiozitate, o afirmare a unor aspirații mai înalte. întotdeauna, nu motivele (cîteodată, simple incidente) sînt cele ce contează, ci efectele: la „școala vieții” unii se transformă în luptători, alții în paraziți. Cel mai adesea, aceștia din urmă n-au altă justificare decît că „s-au luat după alții”. Actualmente, însă, și „fuga de-acasă” și „fuga-n Egipt” (emigrația) sînt lipsite de caracterul aventuros și dramatic pe care l-au avut odinioară. Nu cer suflete puternice, nici un curaj extraordinar. Au devenit, pentru cei mai mulți, un exercițiu de rutină. Ca sedentar, sînt ostil vagabondajului lipsit de rațiuni superioare. Consider de aceea că instalarea mentalității de virtuali emigranți în rîndul tinerilor echivalează cu diseminarea unei boli. Generos, sau poate mai realist, d-l profesor Ciucescu le dorește „tot binele din lume, oriunde ar… fugi”. Eu le doresc rădăcini adînci și voința de a contribui la schimbări în bine… acasă!
Din secțiunea a treia, intitulată „Cultura «made in Google», dacă aș mai avea loc, aș comenta, pe rînd, fraza (frumoasă și exactă) „Evenimentele trec, impresiile rămîn”, de la începutul articolului „«Paradateca» de 1 Mai”, exemplele (împrumutate, probabil, de pe internet; bune la alții, dar mai puțin tragice decît cele din istoria noastră) date în articolul „Negura memoriei colective” sau argumentul – exagerat – referitor la apariția revistei „Plumb” ca „un instrument în plus al strădaniei de a elimina tabuurile din mass-media”. Dar n-am loc decît să mă amuz nițel (ca între noi, dascălii) de felul în care e explicat termenul „bacalaureat”: „provine de la cuvintele latine «bacaa» (corect: bacca – n.m.), care înseamnă bob, sămînță de fruct, mărgăritar și «laureatus», care se traduce ca împodobit cu ramuri de laur”. Ce nu e în ordine? Ca să fie înțeles, termenul trebuie – citez din „Le Petit Robert” – „napproche de bacca laurea «baie de laurier»” (apropiat de bacca laurea «mugur de laur»). Simplu ca analogie: absolvenții sînt niște promisiuni, niște muguri, care urmează să dea roade. Cununile evocă o presupusă glorie viitoare; totuși, pînă la”boabe” e cale lungă! âmi place – chiar dacă uneori mai greșește – că d-l Doru Ciucescu nu ezită să facă raiduri prin filologie și istorie. Indiferent de specialitate, un profesor trebuie să se comporte ca un om de cultură. în „De ce fugi, tu, tinere?!” ca și în „Mîncătoarele de ruj din Casablanca”, d-sa reușește să facă dovada unor cunoștințe diverse, a unui pătrunzător simț de observație și a unei remarcabile disponibilități pentru înțelegerea și interpretarea anumitor aspecte ale lumii contemporane. de dinamica și d

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!